Aventuri la poștă

Această întâmplare a avut loc tot prin 2015 (a fost un an încărcat 🙂 ). Găsisem pe olx.ro o persoană care vindea haine stil gotico-medievalo-renascentist (adică foarte potrivite mie 🙂 ) și acum așteptam, cu nerăbdare, coletul.

Ajung la Oficiul Poștal nr. 77 (o să intre în istorie!) care e mai aproape de noul sediu al companiei în care îmi desfășuram activitatea profesională și mă așez la coadă la mesagerie. Eram zen, muzica îmi gâdila auzul  și mă simțeam bine. Aveam trei persoane în față iar doamna din spatele ghișeului părea că se mișcă cu simț de responsabilitate, așa că m-am gândit că scap repede.

Am citit toate afișele de pe pereți (de cel puțin 10 ori), apoi mi-a atras atenția o monedă de 10 bani (pe care am și luat-o la plecare, cadou pentru Brownie 🙂 ) și am rămas cu ochii la ea, ca într-o meditație.

După 45 de minute ajung, în sfârșit, în fața ghișeului. Îi înmânez doamnei copia legalizată a buletinului meu și îi spun că am de ridicat un colet de la post-restant. Se uita la foaie și zice foarte importantă (ca și când misterele lumii curgeau printre buzele dumneaei):

– Asta e copia legalizată a buletinului.

– (Pe bune??? Oh, ce bine că mi-ați zis, că eu nu știam, de asta venisem la voi, ca să mă luminați!) Da, doamnă. Am pierdut buletinul dar am această copie legalizată pe care o folosesc până când îl primesc pe cel nou.

– Când l-ați pierdut?

– (Ce pana mea relevanță are? Vrei să pleci în căutarea lui?) Acum câteva luni, dar am neglijat să mă ocup de rezolvarea acestei probleme.

– Nu aveți alt act la dumneavoastră?

– Ba da, am legitimația de serviciu.

– Pașaport nu aveți? Nu putem accepta legitimația.

– (Adică legitimația mea de serviciu expiră când intru cu ea într-un oficiu poștal? Trebuie să le spun ăstora de la muncă să ia măsuri. Pașaportul are, ca și buletinul, poza și numele meu. Dacă ți-e teamă că am găsit o copie de buletin pe stradă, a cărei poză seamănă, întâmplător, cu mine, și am venit să ridic un colet de existența căruia n-ar fi trebuit să știu dacă nu-l așteptam, atunci vreau să știu, cu lux de amănunte, unde ai făcut dumneata școala de detectivi poștali!) Nu am pașaport.

În spatele meu, la rând, un domn se amestecă în vorbă încercând, probabil, să îi sară în ajutor doamnei de la ghișeu:

– Nu aveți nici carnet de conducere?

– (De ce? Ca să aibă, ca și pașaportul, doar poza și numele meu? Ce identificare se încearcă de fapt? Am venit să ridic vreo sumă mare de bani și vă temeți că nu-mi aparține? Poate fac trafic cu droguri sau arme de foc și vreți să mă prindeți în flagrant, în timp ce mă folosesc de acte false. Eu nu sunt Al Capone …, sunt mai bună decât el!) Nu am carnet de conducere.

– Îl plătiți ramburs?

– Nu, doamnă, am plătit deja prin transfer bancar. Am venit doar să-l ridic.

– Îmi pare rău, dar nu vi-l pot da (se consultase cu o altă detectivă din acel minunat oficiu poștal, care avea un nas format pe d`alde d`aștia ca mine, care umblă cu mișmașuri 🙂 ).

– În acest caz, cum aș putea să intru în posesia acestui colet?

– Păi spuneți persoanei care l-a trimis să meargă la oficiul poștal de unde l-a trimis și să declare că pachetul cu numărul X, de Y kg va fi ridicat de o altă persoană, la alegerea dumneavoastră, care să aibă și buletin.

– (OK, adică de ce să nu complicăm situația asta, că era deja prea simplă, și pentru trei cămăși de mâna a doua am putea să angrenăm două oficii poștale din două orașe diferite și doi oameni care nici măcar nu se cunosc, dar schimbă mărfuri frecvent, fără probleme, de mai bine de 6 luni. Trăiască și-nflorească Poșta Românească!) Este improbabil să se întâmple asta, deoarece expeditorul coletului locuiește în mediul rural și trebuie să facă un drum până la oficiul poștal din cel mai apropiat oraș care se află la 50 de km distanță, ceea ce nu mi se pare foarte corect, în condițiile în care e vorba de trei bluze.

– Păi eu vă țin pachetul aici o lună, deci până atunci puteți rezolva.

– (Adică mi-l țineți conform regulilor voastre care spun că începând cu a treia zi de depozitare orice pachet neridicat se taxează cu X lei/ zi. Practic eu vă plătesc pe voi să-mi țineți un colet pe care refuzați să mi-l dați! Nu știu exact dacă acest curs de afaceri se preda în vreo școală și cum s-ar putea numi, că eu sunt depășită de logica acestui oficiu poștal!) OK, am înțeles. Vă mulțumesc frumos!

– Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult!

– (Nu atât de rău pe cât îmi pare mie pentru creierul dumitale care dorește să îți părăsească craniul, dar nu găsește ieșirea. Sunt convinsă că o să pleci acasă cu lacrimile înnodate în barbă de grija mea). O zi bună vă doresc!

Am ieșit ca vântul, am sunat-o pe Nick și am interogat-o, doar a lucrat la poștă. Mi-a zis să mă întorc și să vorbesc cu diriginta. I-am spus că dacă dau la ghișeu de aceeași doamnă, plec cu o bucată de carne din ea și i-o dau lui Maiyun (prieten, care e doctor) spre analiză, să văd și eu cu ce se hrănește `mneaei de e atât de deșteaptă!

Am revenit la poștă a doua zi însoțită de pașaport, documentul care atesta cu certitudine că eu sunt … eu, și ghici ce? Am fost primită de aceeași doamnă. Nu știu dacă își amintise fața mea sau conversația insipidă avută cu o zi în urmă, cert e că m-a făcut extrem de fericită când mi-a întins prețiosul meu colet.