Gifts

Ia cadoul … dă-mi chitanța!

Azi o să vă împărtășesc o tragicomedie care a avut loc prin 2015.

Locuiam în garsoniera Laurei (membră a Găștii Magice 😉 ), în buricul capitalei și-mi vedeam liniștită de viață. Vecinii ajunseseră să mă cunoască; cu unii chiar colaboram destul de bine, în folosul blocului care ne găzduia, în siguranță, locuințele.

Într-o dimineață de primăvară m-am trezit cu doamna F. la ușă. Era foarte emoționată. Avea o pungă de cadou în mână și cu o voce tremurândă și un zâmbet larg mi-a mărturisit că a venit să mă felicite pentru căsătorie și mi-a adus un cadou de nuntă.

M-am uitat la ea cu o privire tâmpă pentru că nu înțelegeam cum de ea a aflat că m-am căsătorit, iar eu, MIREASA, nu! Scena din fața mea părea că e din cu totul alt film (vorba lui Lucy).

După ce am făcut uz de toată amabilitatea și întrebările bine punctate că să înțeleg ce mă convinsese să mă căsătoresc, în universul dumneaei, am descoperit că, de fapt, informațiile le preluase prin utilizarea anticului obicei – trasul cu urechea – la o discuție auzită pe scara blocului, dintre vecini.

În sfârșit, mi-a urat casă de piatră și toate cele bune, i-am mulțumit frumos și i-am repetat că sunt sigură că e doar o coincidență de nume (da, mireasa purta numele meu și locuia cu noi în bloc).

A zis că a aflat de la socrul meu că m-am căsătorit cu fiul lui, preotul! I-am zis că prietenul meu are o barbă cu cioc, dar știu sigur că nu e preot (Sau este? Acum a băgat îndoiala în sufletul meu … 🙂 ).

“După lupte seculare”… (OK, discuția n-a durat 30 de ani, dar mi s-a părut o veșnicie) a înțeles că de fapt mă confundă și a zis că, dacă tot a venit la ușa mea, îmi dăruiește cadoul, că sunt prietena Laurei și că Laura îi e dragă. Și da, mi l-a lăsat mie, deși i-am spus să-l dăruiască miresei adevărate, când o să descopere cine e.

Cum observasem și din alte întâlniri fugitive cu ea că sănătatea ei mentală era un pic șubrezită, am păstrat cadoul (un storcător de fructe) exact așa cum mi l-a dat, doar l-am scos din punga de cadou și l-am pus în șifonier, până am uitat de el și de întâmplare.

După 6 luni …  mă pregăteam să plec la un seminar și aud că sună cineva la ușă. Am crezut că e Nick (altă membră a Găștii Magice 🙂 ), pentru că vorbisem cu ea mai devreme și a zis că trece să-mi lase niște haine să le duc la biserică sau să le dau cuiva care are nevoie.

Am deschis ușa zâmbind dar mi s-a șters zâmbetul instant de pe buze. Era doamna F.!!!

Avea o mină supărată și m-a luat direct, sărind peste “Bună ziua” și alte asemenea nimicuri cotidiene, cu o voce gravă, somându-mă să-i dau certificatul de garanție de la cadou, că are nevoie urgentă de el.

Am deschis șifonierul și i-am pus aparatul în brațe. Avea o hârtie în interior, dar cum nu-l desfăcusem, nu știam ce e. M-a interogat de ce nu l-am folosit. I-am spus, spășit, că nu prea le am cu fructele și nu am văzut rostul să-l desfac, să colecteze praf. Mă simțeam de-a dreptul vinovată în fața acestei forțe, care îmi citise pe chip, atât de repede, unul din “păcate” 😛 .

După ce a citit hârtia a decretat, plină de înțelepciune, că era un rețetar de sucuri, nu certificatul. I-am spus că altceva nu am. A reiterat că factura și certificatul erau în cutie. I-am zis că e posibil să fi aruncat cutia cu totul. Ea insista să o caut prin casă. Numai că nu m-a împins să intre să mă și supravegheze în timp ce-mi auto…percheziționam casa, aruncând, la un moment dat, un regret în eter: “Nici măcar nu-l meritai; tu nu ești prietena mea!”

I-am explicat timp de 15 de minute că nu am de unde să i le dau și i-am spus că e liberă să preia posesia cadoului, având în vedere că era intact (nu am vrut să fiu răutăcioasă și să spun că nici măcar nu aveam nevoie de el).

M-a privit de parcă eu venisem la ușa ei și încercam să îi vând o pereche de chiloți purtați; a refuzat ideea cu vehemență și a plecat strigându-mi în gura mare să îi pun factura și certificatul în cutia de scrisori imediat ce le găsesc, de preferat cât mai curând (doamne, ce ecou “minunat” are scara blocului!).

Acest dialog s-a întâmplat într-o viteză amețitoare, fără să-mi dea prea mult timp de reflecție sau reacție.

Abia după ce am închis ușa (și tensiunea mi-a revenit la normal) mi-am amintit că, de fapt, nu îmi dăduse aparatul în cutie, ci într-o pungă de cumpărături legată la gură, pusă, la rândul ei, într-o pungă de cadou. Deci nu aruncasem nici o cutie! De fapt nu aș fi avut motive să-l desigilez, știind că n-am să-l folosesc vreodată.

Au urmat câteva zile în care mi-am analizat serios opțiunile și am decis să scriu câteva rânduri, să le atașez “cadoului” și să le duc la ușa doamnei în cauză. Știind-o cum era, iute la mânie (probabil tulburare bipolară) și dorind să evit orice contact care i-ar putea cauza agitație (ei și mie), am apelat la ajutorul unui înger. Nu, nu din Rai, ci unul fără aripi, uman. Mult mai accesibil, da. 😉

Domnul V. era omul de bază al blocului. Se ocupa în principal cu curățenia, dar era foarte săritor și ajuta pe toată lumea cu ce putea. Ne câștigasem reciproc respectul de-a lungul vremii, îl ajutasem în câteva rânduri și asta m-a făcut să-mi iau inima în dinți și să îl rog pe el să ducă punga la ușa doamnei F. Părea temător când a aflat doleanța mea, dar nu m-a refuzat.

Astfel, trei luni mai târziu, am încheiat această “afacere” când domnul V. a livrat la ușa doamnei cadoul însoțit de o scrisorică cu acest conținut:

“Dragă doamnă F.,

Având în vedere că ați afirmat că nu meritam acest cadou (pe care l-ați adus personal la ușa mea, dintr-o eroare) vi-l returnez așa cum mi l-ați dăruit, adica fără cutie. 

Îmi pare rău pentru părerea pe care o aveți despre mine și, ca să vă ajut în această direcție, o să vă rog să nu mă mai contactați vreodată, în nici un fel, pentru că nu merit să fac parte dintre cunoștințele dumneavoastră.

Vă doresc o zi frumoasă!

Jo”

Nu ne-am reîntâlnit, nici măcar întâmplător. Un an mai târziu am părăsit țara, deci șansele unei întâlniri de … gradul 3 au scăzut la 0 😀 .

Click Here to Leave a Comment Below

Leave a Reply: