Category Archives for Viață

Familie vs. Prieteni (alias Gașca Magică)

Am primit recent un email care m-a impulsionat să scriu acest articol.

Fiecare ființă se naște și moare singură, dar din momentul în care se naște și până ajunge la finalul existenței pământene, întâlnește oameni care îi conturează caracterul, o împing de la spate pe un drum mai bun sau îi pun bețe în roate; îi deschid ferestre sau îi închid uși. Unii îi sunt alături pentru o clipă, unii pentru un timp, alții pentru totdeauna. Avem nevoie de toți acești oameni pentru a evolua.

Pe cel care ne întinde mâna ar trebui să îl apreciem la fel de mult ca și pe cel care ne închide ușa în nas, pentru că Universul l-a trimis în calea noastră să ne spună :”Acesta nu e drumul pe care trebuie să mergi! Încearcă următoarea ușă.”

Cei care sunt alături de noi și ne susțin ne devin prieteni, apoi, dacă reușesc să reziste testului timpului, devin parte din familia noastră de suflet.

Am avut norocul să am parte de foarte mulți prieteni, cele mai minunate și nobile ființe pe care soarta mi le-a scos în cale de-a lungul vieții, motiv pentru care îi consider familia mea. Unii au fost cu mine pentru o vreme, apoi drumurile ni s-au separat; alții au rămas alături de mine până azi și le mulțumesc pentru răbdarea și dragostea pe care mi-o poartă. Știu că pot fi un om dificil, mai tot timpul rebel, însă ei și-au pus mintea cu mine și m-au făcut fericită, rămânâdu-mi alături.

Sunt, deci, unul dintre oamenii care are o familie mare, formată din prieteni; o familie unită, frumoasă, puternică, pe care o respect, o iubesc și îi sunt alături la sărbătoare dar și în vremuri de restriște, așa cum și ea îmi e mie.

Știu cazuri în care familia naturală nu a reușit să facă individul să se simtă parte din ea, fiind oameni cu care nu avea nimic în comun sau prea puține; acesta din urmă s-a străduit o viață să se integreze, depunând eforturi emoționale care nu au dus nicaieri și care nu i-au astâmpărat setea de apartenență.

Nu consider că este greșit să ne construim noi una; nu văd nimic rău în a ne simți “în familie” în mijlocul unor oameni care nu sunt rude de sânge cu noi.

Există o vorbă în limba noastră care zice “Sângele apă nu se face” însă înclin să o contrazic. Ca în orice relație, când toate încercările eșuează, e bine să te retragi și să-ți investești energia în ceva care îți oferă satisfacție, îți aduce mulțumire sufletească, în oameni care sunt asemenea ție sau, mai bine spus, te completează.  

Știu că sună crud și insensibil, dar suntem cu toții ființe speciale și avem dreptul să alegem cu cine vrem să ne petrecem timpul, cu cine putem fi fericiți și în armonie, să fim noi înșine fără a trăi cu teama de a fi judecați sau blamați tot timpul. Oamenii care ne acceptă așa cum suntem, unici, sunt cu adevărat familia noastră.

Există familii care folosesc șantajul emoțional pentru a subjuga individul, a-l face să se simtă vinovat, dator, inutil, fără ieșire, pentru că “Familia nu ți-o poți alege”.

Zicala aceasta susține exact aceeași idee ca cea de dinainte, și vreau să arăt că există o altă opțiune, aceea de a alege formarea propriei familii, care oferă sentimentul de bine, acceptare, apartenență, înțelegere, suport moral și dragoste fără condiții.

Există părinți care se poartă cu odraslele lor de parcă le-ar fi stăpâni, deoarece n-au înțeles că au dat naștere unor ființe libere. Le-au creat pentru ele însele, nu pentru uzul lor personal. Au creat o altă ființă pentru a-i da ocazia să experimenteze și ea viața, în felul ei, prin alegerile ei, fără a-și aroga drepturi asupra ei. Menirea părinților este de a fi îndrumători, ghizi și educatori.

Scriu acest articol pentru prietenii mei, familia mea formată din oamenii cei mai frumoși, cei mai dragi, cei mai minunați, care mi-au fost alături când mi-era bine și în special când mi-a fost rău, care au acceptat perioadele mele de tăcere fără să le ia personal, care m-au îndrumat și ajutat fără să mă judece sau să aștepte ceva în schimb, care au râs și plâns cu mine, care mi-au încurajat și susținut ideile nebunești, care mă iubesc și pe care îi iubesc enorm, indiferent cât de des sau rar vorbim, indiferent câte țări ne despart.

Când sunt cu ei simt cum sufletele noastre vibrează până se topesc unul în altul, formând unul singur. Simt cum mi se umple inima de o bucurie egală cu cea pe care o trăiesc asceții când se află în prezența divinului. Mi se umplu ochii de lacrimi numai când mă gândesc la cât de modești, frumoși și luminoși sunt toți, de parcă sunt creați din sentimente, nu carne. Având în vedere că sunt parte din viața mea, își vor face simțită prezența și în articole.   

Mă simt onorată de prezența lor, mă simt completă și tot ceea ce-mi doresc este să-i am alături cât mai mult timp!

Familia este celula de bază a societății … Ce ne facem dacă nu am fost suficient de norocoși să ne naștem în una care să ne ofere ceea ce avem nevoie ca să creștem frumos? Nu, nu înseamnă că suntem singuri, ci că suntem capabili să o formăm din oamenii pe care îi întâlnim pe drumul vieții.

Știu familii formate din bunici-părinți-copii-nepoți care sunt unite și le admir, dar știu și familii formate din oameni frumoși, care nu sunt legați prin sânge și sunt la fel de frumoși!

Și unii și alții formează baza societății, a unei societăți sănătoase și armonioase!

P.S. “O familie de suflet e ca o farfurie cu mâncare. Oricât de diferite sunt ingredientele, împreună formează o mâncare gustoasă!” (vorbele înțelepte ale lui Lucy 🙂 ).

Familia nostră are și un nume: Gașca Magică, inspirându-ne după faptul că, în unele părți ale lumii, casele au nume. Gașcă – pentru că sunt niște ființe prietenoase, calde și naturale; Magică  pentru că au apărut în viața mea când predasem armele și nu mai așteptam nimic.

O poveste cu un brăduț … și nu numai

Eram în State pe atunci și se apropia Crăciunul. Nu agreez ideea de a cumpăra brad real. Mă doare sufletul gândindu-mă că sunt tăiați pentru a ne satisface nouă niște fițe de domnișoare.

Vrei brad, plantează-l în curte și împodobește-l anual sau ia unul de plastic.

Am mers la cumpărături și când am ieșit din magazin am văzut un loc înconjurat cu sârmă unde un domn vindea brazi. Am decis să mergem să vedem, de curiozitate, care e prețul.

Erau grămezi de brazi frumoși, însă într-un colț îndepărtat era unul singur, aruncat lângă gard, ca o chestie nefolositoare. Ființa aceea de jos, cât avusese rădăcină, inspirase dioxidul de carbon din atmosferă și eliminase oxigen, ca să respirăm noi încă o gură de aer! A făcut asta fără să ceară sau să aștepte ceva în schimb, fără “să fie prea bolnav să meargă la serviciu”, “prea prins cu probleme cotidiene”, “prea supărat să îi ardă de ceva”.

Acum era tratat ca un gunoi 🙁 . Partenerul meu, Geo, m-a întrebat dacă vreau să luăm brad. I-am zis că vreau să știu cât costă cel de lângă gard. L-a chemat pe vânzător și l-a întrebat. Acela a zis că are mulți brazi frumoși în față, bogați în crengi, etc., nu avem de ce să-l luăm pe cel de jos, că la transport și-a pierdut vârful și deci, își pierduse valoarea!

Un șiroi de lacrimi mi-a invadat obrajii și abia mai puteam respira. Îmi venea să mă înfig în gâtul lui, să-l strâng până își pierdea și el “vârful” și rămânea la fel de inutil ca bradul despre care vorbea.

Geo știa că nu aș fi plecat de acolo fără bradul acela, așa că i-a spus vânzătorului că-l luăm noi.

Ne-a privit ciudat dar s-a dat la o parte că să ne lase să trecem cu el.

Am plâns tot drumul de ciudă că sunt om, că trebuie să trăiesc într-o societate în care omul e mai presus de tot și toate, deși mai are mult de muncă până ajunge acea ființă evoluată care ar merita să calce acest pământ.

Au trecut ceva ani de atunci …

Am fost multă vreme adepta cuceririi “războaielor” prin țipăt și hărmălaie. Unele le-am câștigat, altele le-am pierdut. N-am stat să fac un procent, ca să știu dacă acest stil barbar dă rezultate de peste 50%, dar am învățat mult din ele. Am văzut că multe din războaie erau câștigate pentru că oponentul meu ceda … cu un zâmbet enigmatic pe chip.

Mi-am pus mereu întrebarea ce se ascundea în spatele acelui zâmbet. Ei bine, era zâmbetul înțeleptului, al celui care a câștigat războiul lăsându-mă să cred că am învins. Straniu, nu?

E simplu să răspundem la o lovitură cu una mai agresivă și mai dureroasă, însă care este rezultatul final al acestui război?  Cel care dă replica dură este Ego-ul nostru, nu omul din noi. Mă uit în jur și rar văd oameni care știu să ducă “războaie” curate.  Cel mai la îndemână e “noroiul” pe care l-am adunat, în timp, despre adversar. Ce se întamplă când arunci, literalmente, cu noroi într-un om? Nu cumva te murdărești și tu? Ca și noroiul propriu-zis, cel emoțional lasă urme și după “spălarea” spiritului. Tot ce facem este să colectăm pete, din ce în ce mai multe, fără să avem un mod sigur de curățare a lor, și ele merg cu noi peste tot, afectând fiecare relație pe care o avem sau încercăm să o construim.

Am avut de curând o discuție cu un prieten care avea probleme cu șeful lui. Mă întreba ce să facă. I-am zis să aleagă ce fel de războinic vrea să fie: unul slab care apelează la țipete, strigăte și injurii, sau unul puternic, capabil să aibă o atitudine demnă, care alege din arsenal cuvinte frumoase și înțelegere.

A zis, cu tristețe în glas, că sunt printre puținele persoane care i-au arătat că are posibilitatea de a alege.

Evident că de la povestea cu bradul am “crescut”, realizand că disprețul pe care îl aveam față de oameni nu mă va ajuta să-i fac mai buni, așa că am căutat altă cale.

Aceea a fost dragostea, acceptarea, îngăduința, compasiunea și disponibilitatea de a-i învăța că lucrurile se pot face și altfel … și … mi-a ieșit 🙂 .

Nu am cum să schimb toată planeta decât după ce o să fiu capabilă să mă clonez  😛 , însă până atunci o fac om cu om, zi de zi, clipă de clipă.

Nu pot să spun că-mi iese mereu, am grămezi de rateuri, dar nu renunț. Eu am skill-ul dar omul trebuie să facă restul, și, de cele mai multe ori nu este dispus, ori binele cu forța e echivalent cu încălcarea liberului arbitru.

Am început să dau sfaturi foarte rar și numai dacă mi se cer insistent. Încerc să plantez sămânța înțelegerii și bunăvoinței prin felul în care mă port cu cei din jur: e cel mai simplu mod prin care învață ființele care vor să evolueze.

Și cum ne aflăm în preajma sărbătorilor de Crăciun, vreau să vă doresc tuturor să fiți sănătoși, fericiți, iubiți și plini de bucurie!

Și, cum am un spiriduș care îmi tot șoptește în ureche, vă doresc și Happy Hogmanay!!!!

A fi sau a nu fi … fericiți

Trăind în secolul XXI mă așteptam să văd o schimbare în gândire, însă mentalitatea tradițională despre existența individului continuă să-și arate urmările.

Întâlnesc multe perechi care simt că se sufocă în viețile pe care le au și trăiesc cu impresia că există o altă viață pe care ar trebui să o trăiască, însă nu reușesc să ajungă la ea.

Ori n-au bani suficienți, ori n-au timp, ori, în cele mai multe din cazuri, se lovesc de refuzul categoric al partenerului de a comunica.

Știu cu ce învățături au fost crescute generațiile trecute, învățături care ne-au fost transmise și nouă; la unii au rămas bătute în cuie, altii au ales să le încalce.

Ele sună cam așa: ține-te de școală, fă o facultate bună, găsește-ți un job sigur, căsătorește-te, fă copii, muncește să le asiguri traiul, menține-te în viață ca să apuci să-ți mănânci pensia și apoi fă ce vrei.

Nu e cam târziu? Câți dintre noi vor ajunge la pensie, având în vedere ce vieți agitate și stresante avem?

Există o altă învățătură, strecurată de cineva înțelept, printre cele primite de la părinți, care zice : “Nu lăsa pe mâine ce poți face azi”.

Nu, nu se referă la curățenie generală în toată casa, ci la a trăi viața azi, că mâine poate nu o mai avem.

Nu sunt pesimistă, n-am fost nici în cele mai dificile momente ale vieții, însă am văzut mulți oameni dragi care s-au stins pe neașteptate și de fiecare dată mi-am zis: “De mâine încep să trăiesc, că nu știu câtă vacanță mai am aici”.

Continuăm să ne trezim la realitate, încet încet vom fi din ce în ce mai mulți și asta mă bucură, pentru că m-am plictisit să trăiesc printre roboti și, culmea, să fiu văzută ca și când eu sunt cea anormală.

De fapt au dreptate: normalitatea o dă majoritatea, însă aștept timpul în care roboțeii vor fi văzuți ca anormali și, eventual, se vor trezi și ei. (Cartea lui Steven James Bartlett “Normalitatea nu e echivalentă cu sănătatea mentală” a venit ca o alinare 🙂 ).

Voi, cei treji, ar fi bine să continuați dialogul cu cei pe care i-ați ales să vă fie alături la bine și la rău, să le explicați ce așteptați de la viață, și ei, la rândul lor, să vă spună ce așteaptă ei.

Nu lăsați răceala să se instaleze între voi, pentru că veți deveni cei mai singuri oameni din lume, deși sunteți într-o relație!

Nu există singuratate mai mare ca singurătatea în doi, și nu vorbesc din experiențele altora. Dacă ați ales acea persoană pe viață, înseamnă că la momentul luării acelei decizii existau multe lucruri pe care le aveați în comun. Începeți cu ele și extindeți-vă orizontul. Partenerul vostru are dorințe ca și voi, însă nu le spune pentru că “nu sunt bani pentru asta, nu are cine să stea cu copii, avem programul încărcat, avem alte priorități, etc.”

Prioritatea numărul 1 e fericirea omului!

Dacă el muncește doar pentru a achita facturi, rate și să aibă ce mânca, satisfacția ființei din interiorul lui nu se regăsește nicăieri. Până și animăluțele de povară se mai revoltă, și n-au conștiință, n-au planuri de vacanță, n-au alte priorități.

Suntem mai mult de un salariu, de un angajat/angajată, de o mamă/un tată, o soție/un soț, o iubită/un iubit; avem nevoie de stimuli noi în permanență, avem nevoie să vedem și să trăim lucruri frumoase, să vizităm locuri necunoscute, să citim, să ne relaxăm, să ne ocupăm de hobby-urile noastre ca să evoluăm: pentru asta am venit aici!

Constatarea dureroasă este că am ajuns să fim sclavi benevol, pentru că nu suntem conștienți de condiția noastră.

Dacă nu avem timp de noi înșine, nu avem timp nici de cei din jurul nostru, și atunci… de ce ne mințim că asta înseamnă a trăi?

Fericirea nu vine împachetată frumos, cât să se potrivească regulilor și standardelor societății, pentru că nici n-are motive să le respecte. Fericirea a apărut prima, societatea a apărut după. Ca să trăim într-o lume corectă, ar trebui să-i oferim fericirii locul din capul mesei și să pliem societatea după ea.

Cum altfel poate fi viața frumoasă, când oamenii trăiesc după niște precepte inventate să-i înlănțuie?!

Aventuri la … coafor !

„Nu știu alții cum sunt, dar eu…” de când mă știu, am avut parte de aventuri cam peste tot pe unde am fost.  Unele au fost groaznice, altele ilare, însă chiar și cele groaznice au stârnit râsul prietenilor mei, pentru că exist să-i fac să râdă cu lacrimi și reușesc mereu, motiv pentru care aventurile sunt un motiv de bucurie, indiferent cum le percep inițial.

Nu aș fi vrut să am o viață banală, astfel că mi s-a oferit ceea ce am dorit 🙂  (grijă mare cu ce dorințe aruncați în Univers 😉 ).

Una din ele a avut loc vara trecută, în orășelul meu, Exmouth.

“Cineva, nu spun cine, persoană importantă” mi-a sugerat să-mi vopsesc pleata neagră. E real că mă săturasem de toate tonurile de roșu încercate și am spus “de ce nu?!”. Zis și făcut.

Am luat la pas orașul să aflu prețuri, pentru că pleata mea e foarte mare și mă așteptam ca prețurile să fie pe măsura ei. Din 6 coaforuri am ales unul “exotic” (turcesc) și ieftin (50 pounds) al cărui patron nu s-a speriat de claia mea de păr și a acceptat, foarte senin, provocarea.

Am făcut programarea într-o zi când ieșeam la 14.00 de la serviciu și am mers, punctuală, la salon.

Patronul era ocupat cu o doamnă al cărui păr îl transformase în păun, dar mi-a arătat din priviri o angajată tânără, care urma să mă ia în primire.

Dumneaei m-a întrebat cu o voce de mierlă dacă aș dori să fiu servită cu un ceai sau o cafea (dacă știam ce mă așteaptă, îi ceream ceva mai tare 🙂 ).

I-am zis că aș dori o cafea … turcească, doar eram într-un coafor al Orientului Mijlociu. Soția patronului, deși turcoaică, nu știa ce este aceea, așa ca a întrebat-o pe angajată (care era tot de-a lor).

Ea i-a zis simplu: ”Știi cum se face ceaiul turcesc? Așa se face și cafeaua.”

Soția patronului a dispărut și a revenit după 3 minute spunând că nu au cafea. Cum am rezolvat și problema asta spinoasă, i-am mulțumit frumos și am adăugat că nu doresc altceva.

M-am așezat pe scaunul confortabil și am așteptat catalogul cu culori, în care i-am arătat coafezei cel mai negru posibil, după care s-a apucat de meșterit.

A ratat să îmi pună cremă pe conturul feței, dar am zis că în UK e altă procedură sau saloanele de aici au alte soluții, mai puternice, cu care să șteargă culoarea ajunsă pe piele, așa că am zâmbit tâmp, ascultând muzică și visând la cât de și mai frumoasă o să fiu la final.

Orele treceau, fata făcuse jumate din păr și terminase un castron de vopsea (jumate era pe fața mea, pentru că părul era liber și simțea nevoia să-mi mângâie chipul), așa că a dispărut să mai aducă marfă.

A revenit și a continuat operațiunea „doi pe față, doi pe … păr”, în timp ce mă întreba ce altceva mai doresc după vopsit. I-am zis că aș vrea să-mi lase părul umed, că `mnealui are personalitate și îi place să se usuce natural, dar aș vrea să-mi ia puțin din vârfuri și, dacă poate, să-l împletească normal.

Și-a întrebat patronul dacă fac împletituri, el a zis nu. I-am explicat că nu vreau nimic fancy, pur și simplu o coadă de cal împletită. A spus că asta poate face.

După ce a terminat și al doilea castron, patronul i-a zis ceva în turcă, și nu știu limba, dar după acțiunea care a urmat, cred că i-a spus că am stat prea mult cu vopseaua pe jumate de cap, așa că m-a îndrumat către spălător.

Când a început să-mi spele părul, am simțit un junghi în plex, și am știut că se întâmplă ceva necurat. Spăla părul cum spălau femeile, pe vremuri, rufele la râu! Ceafa n-a văzut apa, că la școala pe care a urmat-o ea i s-a spus, probabil, că partea din spate a craniului nu se vede, așa că mi-a lăsat-o plină de vopsea.

A adăugat balsam însă l-a clătit până n-a mai rămas nimic. Când m-a mutat pe alt scaun și a luat din sertar o perie deasă cu care a început să mă țesale de sus în jos, am crezut că o să leșin. I-am spus că părul meu are o textură fină (dacă ochiul ei de profesionistă nu observase) și fiind atât de lung nu merge descurcat cu o astfel de perie, în schimb merge încurcat foarte bine 🙂 .

I-am arătat în sertar un pieptăn asemănător cu cel pe care îl folosesc eu, și a continuat cu el, de sus în jos, și după câteva mișcări de acest gen, părul meu, minunata mea pleată!, puterea și bucuria mea! (de asta îl înțeleg pe Samson 😉 ), era ca lâna unei oi care colindase capie multe tufișuri cu ciulini. Singurul lucru pe care îl vedeam în fața ochilor era foarfeca.

Mi-am păstrat calmul (îmi fugise zâmbetul de pe buze) și i-am spus că părul are nevoie de balsam mult. Mi-a adus balsam, i-am luat pieptănul din mână și am încercat să-l descurc, însă nu reușeam.

Ea mă tot întreba dacă vreau să-mi taie vârfurile. I-am zis că înainte de toate trebuie să-l văd descurcat. A adăugat că dacă îl vreau și uscat, mai adaugă 15 pounds la tariful inițial. I-am repetat că descurcatul e prima fază, apoi restul, și nu mai vreau vârfurile tăiate (abia știa ce tip de perie are nevoie, deci nu eram dispusă să o am în preajmă cu un obiect ascuțit), și nu, nu vreau să-l usuce, cum de altfel îi spusesem la început (memoria de goldfish o făcuse să uite de lăsat umed și împletit. E drept că trecuseră 3 ore de când mă pusese pe scaun, însă îmi era greu să cred că uitase ce am spus).

A zis că îi luase puțin mai mult de 20 de minute să-l vopsească (atât calculase ea, în nu știu ce instrumente de măsurare a timpului, probabil turcești).

Când patronul a văzut că încerc să mă descurc singură m-a intrebat dacă plâng (țineam capul în jos). “Nu încă, mai am puțin”. A râs și i-a spus angajatei să-mi taie vârfurile mai repede, sau ce mai are de făcut, că nu mai este timp (ori venea o altă programare, ori închideau … ghereta).

Când am auzit asta, m-am ridicat cu părul șiroind, l-am făcut repede coc și am întrebat cât mă costă tot ce a făcut până în acel moment.

Ea a zis să stau să mă șteargă pe față (se chinuise cu ceva cremă, dar vopseaua era foarte puternică și nu cedase).

I-am repetat cuvintele patronului, că nu mai are timp, așa că doresc să plătesc și să plec. Mi-a zis 55 pounds (mai mult cu 5 decât tariful inițial).

N-am zis nimic, am plătit și când am dat să ies, ea a strigat în urma mea dacă vreau să-mi facă programare pentru a doua zi, să-mi taie vârfurile. I-am zis că o să mi le taie un prieten, care nu e frizer de meserie, “mulțumesc frumos și o zi minunată”!

Am părăsit incinta în goană și când mi-am aruncat ochii într-o vitrină am văzut cât de mânjită eram pe toată fața. E drept că după încercarea ei de a-mi spăla părul, nu mai avusesem curaj să mă uit în oglindă, de teamă să n-o sparg cu privirea, atât eram de nervoasă. Apa îmi picura pe haine și a trebuit să le arunc când am ajuns acasă.

Drumul de la coafor acasă e destul de lung și trece prin tot orașul, așa că am făcut un calcul scurt în minte, și am ales străduțe mici, pe care m-am furișat ca un criminal căutat de poliție, evitând privirile trecătorilor. Se nimerise o zi caldă, însorită, și toți oamenii din oraș se deciseseră să iasă la plimbare, mai ales pe străduțele mici, care de obicei erau pustii. Dacă asta nu fusese suficient, niște amici au trecut cu mașina pe lângă mine și m-au claxonat prelung, motiv în plus să atrag privirile oamenilor. Când m-am vazut în fața casei am respirat ușurată. Știam că majoritatea celor din casă sunt la serviciu.

Yeah, right! Ca un făcut, jumate din ei erau în curte, cica li se dăduse liber! “Mulțumesc Universule, chiar simțeam nevoia să fiu admirată azi!”

Am văzut cum li se deschid gurile pe rând a șoc, dar când au dat cu ochii de privirea mea n-au avut tupeul să mă întrebe nimic, așa că am trecut pe lângă ei în goana calului nebun și m-am retras în camera mea primitoare și calmă. În sfârșit singură!

Am luat un pumn de balsam și l-am întins pe păr, am bocit și suspinat după fiecare fir care cădea în gunoi, și după jumate de oră l-am readus în simțiri.

Am coborât în curte să fumez o țigară eliberatoare și una din vecine s-a apucat să-mi curețe vopseaua de la ceafă, că asta nu reușisem.

În timp ce povesteam aventura i-am văzut pe toți cei adunați cum încep să se relaxeze și să râdă din toată inima, pentru că oricât de pornită eram și oricât de mult mă marcase experiența, nu am putut să o povestesc ca pe o nenorocire, ci ca pe ceva foarte nostim.

Viața este minunată, da. Oricât de straniu sună, eu o iau în serios, dar o trăiesc în joacă…

Trăieşte clipa!

Un prieten a trecut în nefiinţă (s-a făcut aproape un an, dar simt durerea de parcă s-a petrecut ieri …), un altul se pregăteşte să-l urmeze, şi nu ştiu ce reacţie trebuie să am sau dacă există o reacţie potrivită pentru asemenea cazuri. Nu sunt cazuri, sunt realităţile noastre.

Azi mergem pe stradă, admirăm soarele, natura, copacul din faţa blocului; mâine mergem la înmormântarea cuiva drag, ne luăm la revedere, după care, a doua zi, mergem la serviciu, la cumpărături şi tot aşa …

Continuăm să ne întrebăm ce este viaţa şi cu toate astea întârziem în a începe să o trăim cum trebuie. Nu devenim mai buni cu cei din jur, mai îngăduitori cu omul care ne loveşte în treacăt, mai înţelegători cu vecinul care încearcă să intre pe uşa blocului în acelaşi timp cu noi, mai binevoitori cu șoferul care încearcă să iasă din parcare în faţa noastră. Nu privim ceea ce avem în jur ca pe ceva ce azi e şi mâine poate nu, ci ne comportăm de parcă am fii veşnici şi plictisiţi. Luăm totul de bun. Greşim şi refuzăm să o vedem.

Chiar nu există ceva suficient de şocant care să ne trezească literalmente LA VIAŢĂ, să ne facă să apreciem fiecare clipă, fiecare respiraţie, fiecare zâmbet, fiecare gest frumos, fiecare pală de vânt, fiecare floare, şi să ne sădească dorinţa unei transformări interioare care să contribuie cu ceva frumos la existenţa celor din jur?

Chiar nu înţelegem că ceea ce lăsăm în urmă aduce o contribuţie foarte importantă la ceea ce va fii viaţa în viitor?

Amânăm fericirea pe mâine, în timp ce azi ne simţim ca ultimii oameni şi alergăm disperaţi după bani. Dacă mâine n-o să mai fim, ce valoare vor avea banii făcuţi azi?

Nu vreau să aud “ai dreptate, ar trebui să schimbăm ceva în existenţa noastră”, ci vreau să analizaţi serios ceea ce numiţi „viaţă” şi să luaţi măsuri drastice ACUM.

O zi în UK

Lisa a fost liberă în aceeași zi cu mine. Am decis să petrecem timp împreună, fără să avem un plan clar. Când ești cu persoana potrivită, n-ai nevoie de planuri elaborate. Era prima noastră ieșire, deși ne știm de peste patru luni. A început prin a fi colega mea de serviciu și a sfârșit prin a deveni prietena mea.

Mi-am început ziua cu o plimbare pe plaja din Budleigh Salterton, deși ploua și bătea vântul.

În zare se vedea lumina soarelui ca o cortină peste mare. Am stat o vreme acolo, mulțumind Universului că sunt într-un loc atât de frumos, și am grăbit pasul spre salonul de cosmetică. Când sunt pe plajă, pierd noțiunea timpului.

Fiona m-a primit zâmbind. Pregătise tot ce avea nevoie să-mi ofere o porție de răsfăț. Întreaga oră am fost între vis și trezie.

Când am ieșit, am sunat-o pe Lisa. Încă ploua. Am așteptat-o într-o farmacie, căutând o gleznieră pentru proaspăta durere de picior. A ajuns repede. Parcase în apropiere. Mi-a pus în mâinile înghețate paharul ei cu cafea. Îmi păstrase jumate. La serviciu, când lucrăm în echipă, ne răsfățăm partenerul: o prăjiturică, un biscuit, o felie de măr.

Era fericită că putem să umblăm câteva ore fără să ne gândim la sau să vorbim despre serviciu. M-a privit ștrengărește și m-a informat că mă va duce la Grădina Botanică Bicton.

“E locul unde te potrivești cel mai bine, crede-mă! Am vrut să te aduc aici de multă vreme”.

M-aș fi potrivit și mai bine dacă era o zi însorită de toamnă, însă ploaia era pusă pe treabă și nu părea că va lua o pauză prea curând. Cât am fost capabilă să văd din parcare m-a impresionat: Natura în tonuri de galben până la maro și de la verdele cel mai deschis până la cel mai închis. Eram fascinată! Lisa vizitase grădina pe timp de vară și îmi descria extaziată cum o să venim cu coșuletele de picnic, o să mâncăm întinse pe păturici, privind copacii și păsările… Am zâmbit văzându-ne cu ochii minții în toate acele ipostaze. “Un vis simplu și frumos de care mă voi ocupa personal” mi-am zis privind-o cât de vorbăreață devenise, doar imaginându-și acea zi din viitor.

Următoarea oprire a fost la A la Ronde. “O căsuță mică și frumoasă” adăugase ea. Din păcate era închisă, dar ne-am propus-o spre vizitare în viitor. Era o casă cu 16 laturi din secolul XVIII.

Am revenit în șosea și Lisa și-a amintit un alt loc pe care voia să mi-l arate. A parcat în curtea unei construcții masive în timp ce mă întreba unde e intrarea. Parcarea era plină. Când am intrat în incintă am rămas cu gura cascată. Simțeam nevoia să împartășesc cuiva uimirea mea și, cum am dat cu ochii de un angajat, i-am spus “Aveți un magazin superb!” Omul a zâmbit larg și mi-a adresat un “Mulțumesc!” sincer.

Era un magazin posh, cum zic englezii la orice depășește nivelul mediu, cu o mare diversitate de produse alimentare, băuturi, legume, fructe, etc. . Felul în care erau aranjate era plăcut ochiului;  te făcea să te oprești la fiecare produs în parte (foarte buni pe partea de marketing!).  Eu îi spun la vânt “puturosule” când merg la cumpărături, însă acolo m-am oprit să citesc toate etichetele și să admir toate produsele. Aveau o aripă cu jucării, una cu cadouri, un food court și o cafenea. Mirosul de mâncare proaspăt gătită, cafea prăjită și croissante calde îmi tulburase simțurile.

Nu știu când a trecut timpul, dar la finele vizitei m-am simțit de parcă vizitasem altă lume. Ce mă readucea la realitate erau sunetele admirative ale Lisei când descoperea altceva și altceva, și mi le arăta ca un copil ieșit pentru prima dată cu mama la cumpărături.

Am cumpărat câte ceva, i-am luat și ei un cadou, iar la ieșire mi-am aruncat încă o dată privirea spre interiorul magazinului. Ochii mi s-au intersectat cu cei ai angajatului căruia îi împărtășisem bucuria mea la venire. I-am urat o zi frumoasă, dar n-am apucat să termin bine fraza, că l-am auzit spunând: “Pot să vă ofer o varză cadou?”

Întrebarea a rămas în aer. Încercam să-mi dau seama dacă am auzit bine, în timp ce căutam o explicație a ofertei lui (da, specific feminin 🙂 ). Văzându-mi nedumerirea, a adăugat repede că au primit-o ieri și nu mai era proaspătă. Până să apuc să deschid gura, am auzit vocea suavă a Lisei: ”Desigur, mulțumim!” Omul s-a apropiat de mine fericit, de parcă urma să-mi înmâneze cupa de aur a celui mai bun client, și mi-a pus varza în mâini. Tot ce mi-a venit să zic a fost: ”Pot să vă pup?” Mi-a răspuns prin a-mi întinde brațele și m-a strâns atât de tare, că am ratat ultima gură de aer.

Era un domn la vreo 50 de ani, grizonat, mare cât un munte, frumușel și tot un zâmbet. I-am mulțumit încă o dată pentru cadou și am părăsit magazinul în pas agale. El a rămas uitându-se după noi. Până la mașină Lisa mi-a făcut capul … varză 🙂 . I-am dăruit-o ei pentru că era mare și departe de a fi ofilită. De fapt abia o punea la raft. Încă avea brobonele de apă pe foi. Lisa spunea că omul a vrut să-mi dăruiască ceva, orice, și varza a fost singurul lucru pe care îl avea în mană (la fel de bine putea să țină în mână cheile unui Mitsubishi Galant din 2003 🙂 ).

Mă uitam la ea cum făcea pe detectivul, despicând firul întâmplării în 14. Era atât de fericită, că râdea în hohote. E și mai frumoasă când râde. Tot drumul am auzit variațiuni pe aceeași temă, concluzia finală fiind că-l vom vizita iar.

Se numește Darts Farm Shopping Village și e în Topsham, suburbia Exeter-ului. Pe net am văzut că era mult mai mare și am înțeles de ce era așa scump: e aprovizionat de fermele mici și mijlocii din zonă, deci totul e bio.

Plimbarea noastră s-a încheiat la spital. Lisa avea programare la analizele de sânge. Era prima dată când intram într-un spital din UK. M-a șocat pentru că era varianta de design interior la care mă gândeam de câte ori mergeam în vreun spital din București.

Aducea mai mult cu o grădiniță: pereții colorați în tonuri calde și plăcute, un avizier plin cu anunțuri de tot felul pe teme medicale, mese mici cu jucării, carți și jocuri, scaune suficiente și curate, personalul amabil și zâmbitor, de parcă eram la o agenție de voiaj. Până și pacienții,  majoritar bătrânei, erau zâmbitori și gata de dialog.

La 12.20, exact cum i se spusese, au invitat-o în cabinet. Am mers cu ea; promisesem c-o țin de mână 🙂 . Am făcut o ultimă încercare de voluntariat, dar asistenta m-a refuzat zâmbind. Lisa se schimbase la față, picioarele îi cedaseră, dar și-a revenit până în parcare. Cum a dat cu ochii de varză, a reînceput glumele.

Ploaia se oprise, soarele reușise să străpungă pătura de nori. Ne-am îndreptat spre plajă, locul favorit al tuturor celor din oraș. Am rămas în mașină tăcute, privind valurile agitate lovind nisipul.

Am deschis geamul. Pe lângă zgomotul liniștitor al mării am simțit mirosul sărat de alge si scoici. Auzeam pe fundal “Take me to infinity” a lui Consoul Trainin`… Eram prezentă în moment, îl savuram cu lăcomie și simțeam că sunt exact unde trebuie să fiu. Există un număr mic de sentimente importante pentru o ființă umană; sentimentul de apartenență e unul din ele.

Ne-am rupt cu greu din visare. Lisa trebuia să meargă la mama ei, s-o ajute la pregătiri, că luau cina în familie. Ne-am mulțumit reciproc pentru ziua aceea, pe cât de simplă, pe atât de minunată, și am refuzat să ne facem alte planuri. Știm deja că, în cazul nostru, deciziile luate de pe o zi pe alta dau rezultate pozitive.

Am ajuns acasă cu un zâmbet tâmp pe chip, am pornit muzica și m-am aruncat în pătucul meu odihnitor. Am privit tavanul mult timp, fără să mă pot mișca. Eram fericită! Era senzația aceea care se localizează în interiorul plexului, de lumină, caldură și calm, de bine. Nu mai știu dacă citisem sau auzisem undeva, dar e senzația pe care o ai când ții în brațe un animăluț mic și pufos. Îmi fusese dor de ea. Îmi lipsise mult timp. Ruptura pe care o provocasem între mine și cei din jur prin plecarea din țară, lacrimile vărsate în prezența sau lipsa mea, mă făcuseră, pentru o vreme, să mă consider egoistă și să mă condamn crunt. Poate de asta începutul în UK a fost dificil.

Nu mai pot privi în urmă, m-ar durea să retrăiesc prima lună. Universul însă a fost cu ochii pe mine tot timpul. N-o simțeam, eram prea îndurerată, însă găsea moduri prin care îmi demonstra prezența lui. Erau chestii mici, dar cu atenția mereu trează, nu aveam cum să nu le observ: un cățel foarte hotărât să mă îmbrățișeze și să-mi spele lacrimile; o cioară dispusă să dialogheze cu mine ca de la om la …cioară 🙂 ; un grup de copii care m-au invadat precum Imperiul Otoman, deși iarmarocul la care veniseră era mult mai interesant decât prezența mea pe o bancă în apropierea lui; multele zâmbete și saluturi de la simpli trecători… toate acestea și multe altele îmi spuneau că nu sunt nici o clipă singură.

Acum o și văd. Iar oamenii aceștia, Briții, nu încetează să mă uimească cu drăgălașenia lor…

Urmează-ți visul!

Când doi (sau mai mulți) oameni îți spun ca ești beat, ești sfătuit să mergi la culcare.

Articolul de față nu este legat de beția rezultată în urma consumului de alcool, ci de dorința de a ne urma visele, dorință care este văzută de cei din jur ca rezultatul minții unui om beat sau nebun.

Ne e teamă să dăm curs dorințelor noastre arzătoare pentru că suntem înconjurați de oameni asemenea nouă, stăpâniți de frică, motiv pentru care atunci când prindem curajul să zburăm, nu prea găsim persoane care să ne susțină și să ne încurajeze. E trist, dar real. Putem avea surpriza ca printre cei  care se împotrivesc nebuniei noastre să se afle și membrii familiei noastre. Explicația e simplă: oamenii se împotrivesc schimbărilor care le afectează confortul (emoțional, material, profesional, etc.)

Părăsirea zonei de confort este înspăimântătoare, știu, însă rezultatele sunt extraordinare din toate punctele de vedere și se vor manifesta aproape instant.

Partea bună este ca o viață nouă aduce cu ea oameni noi, activități noi, totul nou – în felul acesta vei putea să începi de la zero și să-ți construiești viața așa cum vrei tu! E șansa ta să o faci mai bună – asta este evoluție!  Ne aflăm aici să învățăm, să experimentăm totul, nu să încremenim într-o existență insipidă și monotonă.

Venim pe lume cu un scop, dar nu-l împlinim din diferite motive. Continuăm să ne pierdem în problemele cotidiene care ne consumă energia și forța interioară, ne îngenunchează, transformându-ne în roboței care au un singur scop – acela de a-și mulțumi stăpânii – care apar în viața noastră sub diferite forme: familia noastră, soția/soțul, copii, șefii, vecinii, colegii, întreaga societate.

Singurii cărora le refuzăm dreptul la fericire suntem noi înșine, mereu pe locul doi, mereu în așteptarea unui moment propice, unei alte zile, alte luni, alt an, un salariu mai mare, un serviciu mai bun, o minune…

Dacă suntem norocoși, din când în când vedem luminița de la capătul tunelului, sub forma unei persoane sau a unei experiențe, a unei glume sau a unei povestiri, niște cuvinte scrise pe un autobuz sau o poză pe internet, lucruri care încearcă să comunice cu ființa încătușată din interiorul nostru. Dacă devenim atenți și căutăm aceste semne conștient, vor apărea din ce în ce mai des, și asta ne va menține treji, arătându-ne calea pe care trebuie să o urmăm.

Dacă le ignorăm, ele se vor încăpățâna să apară, însă nu vom fi capabili să le observăm.

Unul din modurile în care putem acționa este să devenim copii. Nu să ne comportăm, ci să gândim asemenea lor. Copii nu cunosc sintagma “este imposibil”, sunt flexibili, temerari și neinteresați de numărul oamenilor care sunt împotriva acțiunilor lor sau care sunt consecințele acestora. Fac ceea ce și-au pus în cap și câștigă. Când/dacă eșuează nu se dau batuți, ci continuă să lupte pentru ceea ce-și doresc.

Ține minte: cel mai important lucru este să știi exact ce-ți dorești!

Odată ce știi asta cu claritate, totul se va alinia dorințelor tale și vei vedea cum totul se va lega special pentru tine, iar viața ta va fi locul unde se vor petrece lucruri magice. Nu sunt magice, sunt cât se poate de normale și reale, însă mintea ta ți-a strigat, de când te știi, că viața e doar … viață, iar magia e de domeniul poveștilor.

Partea dureroasă (da, există una, în cazul în care te întorci din drum) este că te vei simți nepotrivit (locului, oamenilor, situațiilor, gândirii), gol pe interior și trist.

Nimic nu va mai fii cum știai, nu pentru că s-ar fi schimbat ceva în lipsa ta, ci pentru ca TU te-ai schimbat. Nu mai ești omul care a plecat! Nu contează cât de puțin ai lipsit. Omul e în continuă schimbare interioară, nu numai exterioară. În momentul în care ai fost expus unui stimul nou, mai bun decât ceea ce ai trăit până în acel moment, și ai decis, din cine știe ce motiv, să revii la ceea ce ai avut înainte de el, nimic nu se va mai simți la fel!

Oamenii rămași în urmă te vor percepe ca arogant, invidia va începe să crească iar viața ta va deveni o aventură obositoare. Vei încerca să te readaptezi, te vei minți în fiecare zi că motivul întoarcerii tale a fost corect, nobil, necesar, dar la finele zilei, când rămâi tu cu tine, nimic nu te va ajuta să te simți mai bine. Golul din interiorul tău va crește, foamea pentru viața pe care ai avut-o va fi mai mare și nimic nu te va satisface.

Ce e de făcut? vei întreba. În primul rând încetează să-ți plângi de milă. Acceptă situația sau acționează! Oamenii din jurul tău pot doar să-ți asculte nemulțumirile, dar nu pot lua măsuri în locul tău!

De unde știu toate acestea? M-am aflat în această situație timp de șapte ani și am întâlnit oameni asemenea mie. Susțin mereu faptul că suntem unici, dar această experiență a fost urmată, de fiecare dată, de același tipar.

A venit momentul să spun stop existenței de până acum, mi-am adunat curajul, am pus toată energia în dorința mea și acum o privesc înflorind.

Mi-am ars toate podurile ca să nu-mi las nici o cale de întoarcere. (Uneori avem tendința să ne autosabotăm și am vrut să evit asta.) Nu mai există nimic pentru mine aici, astfel că singurul drum pe care pot să merg e cel din fața mea.

Tot ce simt e o fericire mai profundă și mai intensă decât am simțit în acești șapte ani de amorțeală.

Visul meu, minunatul și magicul meu vis, începe să prindă formă și inima mea îmi spune că pot, în sfârșit, să fiu și să fac tot ceea ce-mi doresc! Am ales sa-mi reduc rațiunea la tăcere. Mințile noastre calculează, dar nu prevăd viitorul. Inimile noastre îl știu.

În concluzie: când oamenii îți spun că te îmbeți cu apă rece, spală-te bine pe ochi, privește-te în oglindă și vezi dacă simți același impuls pe care-l simțeai înainte. Dacă răspunsul este da, atunci vezi-ți de drum; acei oameni au nevoie de ochelari de distanță, tu deja vezi viitorul!

Nu-ți fie teamă, nu ai de ce! Necunoscutul pare înspăimântător doar pentru că nu l-ai experimentat încă.

Eden Phillpotts a reușit să rezume acest articol în câteva cuvinte minunate:

The Universe is full of magical things, patiently waiting for our wits to grow sharper.

“Universul este plin de lucruri magice, așteptând răbdător ca mintea noastră să devină conștientă de această magie.

Oameni versus Oameni

Sunt mereu întrebată dacă există o formulă magică prin care poți obține ceea ce dorești de la o altă persoană.

În Wicca există o infinitate de ritualuri care te pot ajuta în rezolvarea multor probleme, condiția este să respecți prima și cea mai importantă regulă: “Fă ceea ce dorești, dar nu face rău altuia!” (adică nu influența liberul arbitru al altcuiva).

Apoi, ingredientele ritualurilor n-au nici o putere dacă nu sunt încărcate cu convingerea ta că totul se va întâmpla întocmai.

Dacă vrei să obții ceva de la un om, cel mai simplu mod este să-l tratezi ca pe dumnezeul micului lui univers, pentru că asta este, chiar dacă n-o știe sau n-o crede.

Acest “tratament” ar trebui să vină de la tine natural – să nu uităm că în fața ta se află o ființă la fel de sofisticată ca tine, care va simți, inconștient, că nu-ți crezi propriile vorbe.

Oricând am nevoie de ceva (o informație, un sfat) merg la cel care știu că o/îl are, îi vorbesc cu blândețe și respect, afișând un zâmbet sincer, și, de cele mai multe ori, văd cum i se luminează privirea, mina lui se schimbă radical și devine asemenea mie!

E real că există și excepții, însă aceia sunt oameni care au avut de îndurat multe nedreptăți și ironii din partea celor din jur, motiv pentru care au tot timpul o mină respingătoare (chiar dacă interiorul lor e cald).

N-am zis ca e imposibil să obții informația de la ei, ci doar că necesită mai multă muncă din partea ta, însă crede-mă pe cuvânt, merită! Nu există nimic mai satisfăcător pe lume decât să vezi o persoană transformându-se sub ochii tăi, și asta datorită ție!

Orice ființă merită tot ce e mai bun și mai frumos pe lume, iar dacă tu ești cel care i-o poate oferi, într-un fel sau altul, ai să simți că n-ai trăit în van, pentru că AI FĂCUT ceva bun (pe lângă faptul că ai obținut și informația de care aveai nevoie).

E o muncă asiduă, e mai simplu să ignorăm sau să aruncăm cu reproșuri, dar dacă suntem niște ființe care vor să trăiască mai sus de nivelul material, nu avem motive să alegem drumul ușor (adică ceea ce poate face oricine) ci suntem pregătiți să acceptăm o provocare.

Sentimentul e asemănător satisfacției pe care o ai după ce te-ai zbătut să obții ceva și, după lupte seculare, ți-a iesit. Dacă îți iese ușor, parcă nu simți o împlinire prea efervescentă. Da, are legătură (și) cu Ego-ul, însă pentru sufletul nostru are o valoare inestimabilă.

Nu vreau să aud “eu nu am studiat psihologia”. Nu are relevanță facultatea, pregătirea, meseria, profesia – toți suntem psihologi de când ne naștem. Știm cum să ne purtăm cu oamenii din viața noastră, însă de multe ori nu “mergem în pantofii lor”, atâta tot.

Dacă am analiza problema și din punctul de vedere al celuilalt, am înțelege perfect ce are nevoie să audă și să primească de la noi.

Nu pune problema “pe mine cine mă înțelege/ajută când am nevoie?” Atâta vreme cât tu nu ești dispus să faci primul pas doar ca să vezi o altă ființă fericită, nu poți avea așteptări de la ceilalți. Ajutorul trebuie să fie necondiționat, gândește-te că … te ajuți pe tine și acționează întocmai.

N-ar trebui să uităm un lucru: noi, Oamenii, mergem în aceeași direcție! N-ar fi mai ușor să o facem împreună?

Dacă tot am început articolul cu magia, o să îl închei cu o altă regulă, care este universală, nu neapărat wiccan-ă:

Ia în seamă regula lui 3:

Tot ceea ce trimiți se va întoarce la tine (de 3 ori)!

Credință versus Religie

Am văzut recent un episod din serialul Da Vinci`s Demons care avea o scenă foarte dură: turcii (care cuceriseră un oraș italian) aliniaseră prizonierii, cerându-le să aleagă: se lepădau de religia lor (catolică) pentru a trece la Islam păstrându-și astfel viața sau rămâneau catolici și-și pierdeau capul.

M-am pus în locul prizonierilor, nu aș fi putut să ratez asta (trăiesc conștient, nu? 😉 ) și mi-am dat seama că eu aș fi renunțat la religie (oricare ar fi fost ea) într-o secundă. De ce? De ce nu?

Sunt o ființă care a ales să se întrupeze pe această minunată planetă pentru a experimenta viața și pentru a evolua, ori ciopârțirea corpului fizic mă pune în imposibilitatea de a face asta. Încă există oameni care spun că ceea ce am scris este hulire (a bisericii, a reprezentanților ei, a lui Dumnezeu) însă pot să-i contrazic: credința nu stă în gură, în vorbe, în biserica la care mergi, în gesturile pe care le faci când te rogi, în mâncarea pe care o mănânci, ci în inimă.

Acolo nu poate vedea nimeni, decât tu.

Religia și credința sunt două chestii distincte iar oamenii le confundă tot timpul, de fapt consideră că sunt sinonime. Chiar nu sunt.

Cred că aici este problema societății, în general, și de aici pornesc multe nedreptăți.

Religia se practică la biserică (de ce numai acolo?), motiv pentru care oamenii se îngrămădesc în ea, țin sărbătorile cu cruce roșie, respectă duminicile, țin posturile, dar practică ritualurile mecanic, “pentru că așa zice popa” sau “așa scrie în calendarul bisericesc”.

Credința, pe de alta parte, “se practică” în fiecare clipă (sau, cum frumos a scris cineva: “fiecare gest trebuie să fie o rugăciune”).

Nu o dată am văzut oameni religioși transformându-se în “monștrii” în viața de zi cu zi, oameni care nu respectau “poruncile” elementare din cartea lor sfântă …

Nu ne definește apartenența la o religie, ci caracterul, alegerile pe care le facem ca oameni, în orice situație, felul în care alegem să reacționăm la tot ce ne oferă viața.

Sunt de părere că un om ar trebui să se nască cu două drepturi esențiale: dreptul de aș alege prenumele și religia, în felul acesta ar fi autentic.

Cel mai simplu și frumos a spus-o unul din înțelepții vremurilor noastre: „Dumnezeu nu are nici o religie.” (Mahatma Gandhi)

Noi – Oamenii

Când creatorii noștri au pus bazele fizice ale acestei lumi, au umplut-o cu tot ce au avut ei în interior: frumusețe, dragoste, plăcere, bucurie, pace, umor și altele asemănătoare.

Când am “coborât” să luăm proprietatea în stăpânire, eram asemenea lor, pozitivi și plini de viață.

Ceva, nu știe nimeni ce, s-a schimbat, în timp, în noi, și au apărut, ca o balanță, lucrurile negative. Creatorii s-au gândit că ar fi o provocare constructivă pentru noi, astfel că ne-au acordat încrederea lor, să facem, să gândim, să acționăm așa cum simțim.

Asta facem și în prezent, mulți fără să fim conștienți.

Am scris aceste rânduri ca să înțelegem cu toții că cei care ne-au creat nu au făcut-o din dorința de a-și demonstra cât de capabili, puternici sau deștepți sunt (n-au Ego), de a ne pedepsi pentru niște “păcate” de care ne facem vinovați, fără măcar să le știm (nu au motive să fie răzbunători, când inimile lor sunt pline de dragoste), să plătim polițele altcuiva sau orice alte motive meschine.

Dorința lor, singura, a fost ca noi, copii lor goi (spirite), să îmbrăcăm ce hăinuțe dorim (corpuri), să experimentăm cât mai multe lucruri lumești, să evoluăm mai mult. Spre ce, nu știu încă, dar caut în continuare și vă țin la curent 😉 .

Nu am de gând să creez o nouă religie sau să inventez o nouă credință, sunt deja destule și unele și altele. Tot ce vreau e să găsesc oameni asemenea mie, care doresc să trăiască la un alt nivel, care vor să se trezească din banala existență “merg la muncă, merg la cumpărături, iau copii de la școală, vin acasă, fac mâncare, spăl rufe, mă uit la tv, mă duc la somn” ș.a.m.d. și doresc să înceapă să trăiască, la propriu, acest frumos cadou numit “azi”, sau, cum bine spunea Bil Keane: “Yesterday’s the past, tomorrow’s the future, but today is a gift. That’s why it’s called the present.

Dacă ai ajuns aici și-ți place, te invit să călătorim împreună, indiferent unde ne va duce drumul.

Nu are de ce să-ți fie frică, viața este fascinantă și sunt convinsă că ne va oferi multe surprize plăcute și lecții din care să învățăm mai multe despre noi și lumea înconjurătoare.