Viața în doi – iad sau rai?

Am o pornire de a scrie articole pentru cupluri în ultima vreme, asta pentru că am auzit de două divorțuri deja (nu că nu mă așteptam eu la ele, ci, culmea, nu se așteptau ei!).

O căsătorie ar trebui să fie o vacanță în doi, nu o corvoadă, și spun asta pentru că nu o dată am auzit fraza: ”Cum să ies cu voi la ….., sunt om însurat/ femeie măritată?”Așa, și?! Asta ar trebui să însemne ce? Că din momentul acela viața ta a luat sfârșit? Atunci trebuie să văd căsătoria ca pe o … moarte a individului?

Știu că ar trebui să fie comuniunea a doi oameni care formează un întreg, dar asta nu înseamnă că din momentul acela, ambii își vor pierde individualitatea, identitatea și se vor contopi într-o singură ființă/ conștiință.

Singur sau în cuplu, omul are nevoie de libertate, are dreptul la propriile secrete, la hobby-uri, la bere/ ceai cu prietenii/ prietenele, la socializare cu alți oameni de orice sex/ naționalitate/ religie/ etnie/  culoare, la distracție oriunde (da, și în Streapclub), la visare, la clipe/ ore/ zile de singurătate, la evadare (în interiorul lui sau exterior), la tăcere.

În felul în care îmi este prezentată căsătoria (de către cei căsătoriți) e cam așa:  după ce spui “Da” dispar niște drepturi esențiale ție, și nu numai că dispar, dar sunt înlocuite de niște îndatoriri! În orice trebuie să existe o balanță, ori în căsnicie intri deja cu un handicap, că ajungi să ai mai multe responsabilități decât drepturi. Ai fi mai safe dacă te-ai căsători cu … Constituția 🙂 , că ea îți garantează TOATE drepturile!

Dacă îmi amintesc bine, instituția căsătoriei a fost inventată de biserică din două motive: să împiedice bărbații/ femeile să umble creanga și să asigure paternitatea pruncilor. Dacă stau strâmb și judec drept, cred că aceasta a nefericit mai multe cupluri și copii decât ciuma, holera și războaiele la un loc.

Căsătoria ar trebui să fie aventura a doi oameni liberi care se joacă împreună, care experimentează, fac schimburi de idei, se ajută să crească, se împing unul pe altul să evolueze, se susțin să-și împlinească cele mai nebunești dorințe.

Dacă cineva s-a decis să-ți fie alături pentru o viață, ar trebui să te simți onorat, pentru că o viață înseamnă extrem de multe zile… Trebuie să-l vezi ca pe un erou 🙂 ; gândește-te că nici măcar părinții tăi, care ți-au dat viață și te știu, nu sunt cu tine zi de zi; partenerul tău este! Nu-l pedepsi pentru asta! Iubește-l, respectă-l, alintă-l, fă-i surprize (plăcute), fă-i exact ce ți-ar plăcea să ți se facă ție, poartă-te cu el așa cum ți-ar plăcea să se poarte el cu tine; poate n-o face, dar o va face, pentru că învățăm natural, unul de la altul.

Nu încerca să-l schimbi, oamenii nu se schimbă!

Nu-i cere să-ți ghicească gândurile; de multe ori nu suntem capabili să ne ghicim propriile gânduri, și e capul nostru 🙂 .

Nu lua personal nimic din ceea ce-ți spune: persoanele de față se exclud întotdeauna!

Nu-l jigni! Sparge lustra (nu mai e la modă oricum), rupe draperia (există una mai frumoasă la magazin!), numără până la cât știi (măcar până la 20!) dar NU deschide gura să spui o prostie pe care s-o regreți tot restul relației!

Oamenii sunt perfecți, dar în felul lor. O prietenă dragă spunea că partenerul nu trebuie să fie perfect, ci trebuie să fie perfect PENTRU TINE. Suntem ca niște piese Lego – avem nevoie de cineva care se potrivește cu noi, nu cu neamul nostru sau cu societatea în care trăim.

Dacă nu-ți mai convine nimic la el, nu-l mai chinui ani și ani doar pentru că “am jurat în fața lui Dumnezeu să-ți fiu alături la bine și la greu”. Jurămintele sunt egale cu zero dacă nu sunt izvorâte din dragoste, și, după ultimele informații, Dumnezeu nu a creat perfecțiunea pentru a o vedea cum se chinuie sau cum îi chinuie pe alții datorită orgoliului (ce-o să zică vecinii/ părinții/ finii/ nașii/  bunicii/ copii/ colegii de muncă/ facebook/ twitter că divorțez?).

Dacă pentru tine e mai importantă părerea celor din jur, cel mai posibil trăiești o minciună, o iluzie, și ce e mai rău e ca o trăiești ca să-i prostești pe toți cei enumerați mai sus,  și în mod special pe tine!

Îmi amintesc că am citit despre datinile strămoșilor noștri (unii dintre cei mai înțelepți oameni ce-au ocupat acest pământ – părerea mea) – Dacii – în care la nașterea unui copil plângeau, iar la moartea unui om râdeau. Nu spune nicaieri ce făceau la nuntă, dar tare mi-aș dori să aflu …

Sper, doar, că în înțelepciunea lor nemărginită, îi băteau măr pe amândoi – în loc de jurăminte – , de față cu toate neamurile lor, pornind de la premisa “dacă vrei să faci doi oameni să se iubească, fă-le cadou un dușman comun împotriva căruia să-și unească puterile”. Poate nu se iubeau până la capătul zilelor, dar ar fi colaborat al naibii de bine :).

Noi – Oamenii

Când creatorii noștri au pus bazele fizice ale acestei lumi, au umplut-o cu tot ce au avut ei în interior: frumusețe, dragoste, plăcere, bucurie, pace, umor și altele asemănătoare.

Când am “coborât” să luăm proprietatea în stăpânire, eram asemenea lor, pozitivi și plini de viață.

Ceva, nu știe nimeni ce, s-a schimbat, în timp, în noi, și au apărut, ca o balanță, lucrurile negative. Creatorii s-au gândit că ar fi o provocare constructivă pentru noi, astfel că ne-au acordat încrederea lor, să facem, să gândim, să acționăm așa cum simțim.

Asta facem și în prezent, mulți fără să fim conștienți.

Am scris aceste rânduri ca să înțelegem cu toții că cei care ne-au creat nu au făcut-o din dorința de a-și demonstra cât de capabili, puternici sau deștepți sunt (n-au Ego), de a ne pedepsi pentru niște “păcate” de care ne facem vinovați, fără măcar să le știm (nu au motive să fie răzbunători, când inimile lor sunt pline de dragoste), să plătim polițele altcuiva sau orice alte motive meschine.

Dorința lor, singura, a fost ca noi, copii lor goi (spirite), să îmbrăcăm ce hăinuțe dorim (corpuri), să experimentăm cât mai multe lucruri lumești, să evoluăm mai mult. Spre ce, nu știu încă, dar caut în continuare și vă țin la curent 😉 .

Nu am de gând să creez o nouă religie sau să inventez o nouă credință, sunt deja destule și unele și altele. Tot ce vreau e să găsesc oameni asemenea mie, care doresc să trăiască la un alt nivel, care vor să se trezească din banala existență “merg la muncă, merg la cumpărături, iau copii de la școală, vin acasă, fac mâncare, spăl rufe, mă uit la tv, mă duc la somn” ș.a.m.d. și doresc să înceapă să trăiască, la propriu, acest frumos cadou numit “azi”, sau, cum bine spunea Bil Keane: “Yesterday’s the past, tomorrow’s the future, but today is a gift. That’s why it’s called the present.”

Dacă ai ajuns aici și-ți place, te invit să călătorim împreună, indiferent unde ne va duce drumul.

Nu are de ce să-ți fie frică, viața este fascinantă și sunt convinsă că ne va oferi multe surprize plăcute și lecții din care să învățăm mai multe despre noi și lumea înconjurătoare.