Viața în doi – iad sau rai?

Am o pornire de a scrie articole pentru cupluri în ultima vreme, asta pentru că am auzit de două divorțuri deja (nu că nu mă așteptam eu la ele, ci, culmea, nu se așteptau ei!).

O căsătorie ar trebui să fie o vacanță în doi, nu o corvoadă, și spun asta pentru că nu o dată am auzit fraza: ”Cum să ies cu voi la ….., sunt om însurat/ femeie măritată?”Așa, și?! Asta ar trebui să însemne ce? Că din momentul acela viața ta a luat sfârșit? Atunci trebuie să văd căsătoria ca pe o … moarte a individului?

Știu că ar trebui să fie comuniunea a doi oameni care formează un întreg, dar asta nu înseamnă că din momentul acela, ambii își vor pierde individualitatea, identitatea și se vor contopi într-o singură ființă/ conștiință.

Singur sau în cuplu, omul are nevoie de libertate, are dreptul la propriile secrete, la hobby-uri, la bere/ ceai cu prietenii/ prietenele, la socializare cu alți oameni de orice sex/ naționalitate/ religie/ etnie/  culoare, la distracție oriunde (da, și în Streapclub), la visare, la clipe/ ore/ zile de singurătate, la evadare (în interiorul lui sau exterior), la tăcere.

În felul în care îmi este prezentată căsătoria (de către cei căsătoriți) e cam așa:  după ce spui “Da” dispar niște drepturi esențiale ție, și nu numai că dispar, dar sunt înlocuite de niște îndatoriri! În orice trebuie să existe o balanță, ori în căsnicie intri deja cu un handicap, că ajungi să ai mai multe responsabilități decât drepturi. Ai fi mai safe dacă te-ai căsători cu … Constituția 🙂 , că ea îți garantează TOATE drepturile!

Dacă îmi amintesc bine, instituția căsătoriei a fost inventată de biserică din două motive: să împiedice bărbații/ femeile să umble creanga și să asigure paternitatea pruncilor. Dacă stau strâmb și judec drept, cred că aceasta a nefericit mai multe cupluri și copii decât ciuma, holera și războaiele la un loc.

Căsătoria ar trebui să fie aventura a doi oameni liberi care se joacă împreună, care experimentează, fac schimburi de idei, se ajută să crească, se împing unul pe altul să evolueze, se susțin să-și împlinească cele mai nebunești dorințe.

Dacă cineva s-a decis să-ți fie alături pentru o viață, ar trebui să te simți onorat, pentru că o viață înseamnă extrem de multe zile… Trebuie să-l vezi ca pe un erou 🙂 ; gândește-te că nici măcar părinții tăi, care ți-au dat viață și te știu, nu sunt cu tine zi de zi; partenerul tău este! Nu-l pedepsi pentru asta! Iubește-l, respectă-l, alintă-l, fă-i surprize (plăcute), fă-i exact ce ți-ar plăcea să ți se facă ție, poartă-te cu el așa cum ți-ar plăcea să se poarte el cu tine; poate n-o face, dar o va face, pentru că învățăm natural, unul de la altul.

Nu încerca să-l schimbi, oamenii nu se schimbă!

Nu-i cere să-ți ghicească gândurile; de multe ori nu suntem capabili să ne ghicim propriile gânduri, și e capul nostru 🙂 .

Nu lua personal nimic din ceea ce-ți spune: persoanele de față se exclud întotdeauna!

Nu-l jigni! Sparge lustra (nu mai e la modă oricum), rupe draperia (există una mai frumoasă la magazin!), numără până la cât știi (măcar până la 20!) dar NU deschide gura să spui o prostie pe care s-o regreți tot restul relației!

Oamenii sunt perfecți, dar în felul lor. O prietenă dragă spunea că partenerul nu trebuie să fie perfect, ci trebuie să fie perfect PENTRU TINE. Suntem ca niște piese Lego – avem nevoie de cineva care se potrivește cu noi, nu cu neamul nostru sau cu societatea în care trăim.

Dacă nu-ți mai convine nimic la el, nu-l mai chinui ani și ani doar pentru că “am jurat în fața lui Dumnezeu să-ți fiu alături la bine și la greu”. Jurămintele sunt egale cu zero dacă nu sunt izvorâte din dragoste, și, după ultimele informații, Dumnezeu nu a creat perfecțiunea pentru a o vedea cum se chinuie sau cum îi chinuie pe alții datorită orgoliului (ce-o să zică vecinii/ părinții/ finii/ nașii/  bunicii/ copii/ colegii de muncă/ facebook/ twitter că divorțez?).

Dacă pentru tine e mai importantă părerea celor din jur, cel mai posibil trăiești o minciună, o iluzie, și ce e mai rău e ca o trăiești ca să-i prostești pe toți cei enumerați mai sus,  și în mod special pe tine!

Îmi amintesc că am citit despre datinile strămoșilor noștri (unii dintre cei mai înțelepți oameni ce-au ocupat acest pământ – părerea mea) – Dacii – în care la nașterea unui copil plângeau, iar la moartea unui om râdeau. Nu spune nicaieri ce făceau la nuntă, dar tare mi-aș dori să aflu …

Sper, doar, că în înțelepciunea lor nemărginită, îi băteau măr pe amândoi – în loc de jurăminte – , de față cu toate neamurile lor, pornind de la premisa “dacă vrei să faci doi oameni să se iubească, fă-le cadou un dușman comun împotriva căruia să-și unească puterile”. Poate nu se iubeau până la capătul zilelor, dar ar fi colaborat al naibii de bine :).