Familie vs. Prieteni (alias Gașca Magică)

Am primit recent un email care m-a impulsionat să scriu acest articol.

Fiecare ființă se naște și moare singură, dar din momentul în care se naște și până ajunge la finalul existenței pământene, întâlnește oameni care îi conturează caracterul, o împing de la spate pe un drum mai bun sau îi pun bețe în roate; îi deschid ferestre sau îi închid uși. Unii îi sunt alături pentru o clipă, unii pentru un timp, alții pentru totdeauna. Avem nevoie de toți acești oameni pentru a evolua.

Pe cel care ne întinde mâna ar trebui să îl apreciem la fel de mult ca și pe cel care ne închide ușa în nas, pentru că Universul l-a trimis în calea noastră să ne spună :”Acesta nu e drumul pe care trebuie să mergi! Încearcă următoarea ușă.”

Cei care sunt alături de noi și ne susțin ne devin prieteni, apoi, dacă reușesc să reziste testului timpului, devin parte din familia noastră de suflet.

Am avut norocul să am parte de foarte mulți prieteni, cele mai minunate și nobile ființe pe care soarta mi le-a scos în cale de-a lungul vieții, motiv pentru care îi consider familia mea. Unii au fost cu mine pentru o vreme, apoi drumurile ni s-au separat; alții au rămas alături de mine până azi și le mulțumesc pentru răbdarea și dragostea pe care mi-o poartă. Știu că pot fi un om dificil, mai tot timpul rebel, însă ei și-au pus mintea cu mine și m-au făcut fericită, rămânâdu-mi alături.

Sunt, deci, unul dintre oamenii care are o familie mare, formată din prieteni; o familie unită, frumoasă, puternică, pe care o respect, o iubesc și îi sunt alături la sărbătoare dar și în vremuri de restriște, așa cum și ea îmi e mie.

Știu cazuri în care familia naturală nu a reușit să facă individul să se simtă parte din ea, fiind oameni cu care nu avea nimic în comun sau prea puține; acesta din urmă s-a străduit o viață să se integreze, depunând eforturi emoționale care nu au dus nicaieri și care nu i-au astâmpărat setea de apartenență.

Nu consider că este greșit să ne construim noi una; nu văd nimic rău în a ne simți “în familie” în mijlocul unor oameni care nu sunt rude de sânge cu noi.

Există o vorbă în limba noastră care zice “Sângele apă nu se face” însă înclin să o contrazic. Ca în orice relație, când toate încercările eșuează, e bine să te retragi și să-ți investești energia în ceva care îți oferă satisfacție, îți aduce mulțumire sufletească, în oameni care sunt asemenea ție sau, mai bine spus, te completează.  

Știu că sună crud și insensibil, dar suntem cu toții ființe speciale și avem dreptul să alegem cu cine vrem să ne petrecem timpul, cu cine putem fi fericiți și în armonie, să fim noi înșine fără a trăi cu teama de a fi judecați sau blamați tot timpul. Oamenii care ne acceptă așa cum suntem, unici, sunt cu adevărat familia noastră.

Există familii care folosesc șantajul emoțional pentru a subjuga individul, a-l face să se simtă vinovat, dator, inutil, fără ieșire, pentru că “Familia nu ți-o poți alege”.

Zicala aceasta susține exact aceeași idee ca cea de dinainte, și vreau să arăt că există o altă opțiune, aceea de a alege formarea propriei familii, care oferă sentimentul de bine, acceptare, apartenență, înțelegere, suport moral și dragoste fără condiții.

Există părinți care se poartă cu odraslele lor de parcă le-ar fi stăpâni, deoarece n-au înțeles că au dat naștere unor ființe libere. Le-au creat pentru ele însele, nu pentru uzul lor personal. Au creat o altă ființă pentru a-i da ocazia să experimenteze și ea viața, în felul ei, prin alegerile ei, fără a-și aroga drepturi asupra ei. Menirea părinților este de a fi îndrumători, ghizi și educatori.

Scriu acest articol pentru prietenii mei, familia mea formată din oamenii cei mai frumoși, cei mai dragi, cei mai minunați, care mi-au fost alături când mi-era bine și în special când mi-a fost rău, care au acceptat perioadele mele de tăcere fără să le ia personal, care m-au îndrumat și ajutat fără să mă judece sau să aștepte ceva în schimb, care au râs și plâns cu mine, care mi-au încurajat și susținut ideile nebunești, care mă iubesc și pe care îi iubesc enorm, indiferent cât de des sau rar vorbim, indiferent câte țări ne despart.

Când sunt cu ei simt cum sufletele noastre vibrează până se topesc unul în altul, formând unul singur. Simt cum mi se umple inima de o bucurie egală cu cea pe care o trăiesc asceții când se află în prezența divinului. Mi se umplu ochii de lacrimi numai când mă gândesc la cât de modești, frumoși și luminoși sunt toți, de parcă sunt creați din sentimente, nu carne. Având în vedere că sunt parte din viața mea, își vor face simțită prezența și în articole.   

Mă simt onorată de prezența lor, mă simt completă și tot ceea ce-mi doresc este să-i am alături cât mai mult timp!

Familia este celula de bază a societății … Ce ne facem dacă nu am fost suficient de norocoși să ne naștem în una care să ne ofere ceea ce avem nevoie ca să creștem frumos? Nu, nu înseamnă că suntem singuri, ci că suntem capabili să o formăm din oamenii pe care îi întâlnim pe drumul vieții.

Știu familii formate din bunici-părinți-copii-nepoți care sunt unite și le admir, dar știu și familii formate din oameni frumoși, care nu sunt legați prin sânge și sunt la fel de frumoși!

Și unii și alții formează baza societății, a unei societăți sănătoase și armonioase!

P.S. “O familie de suflet e ca o farfurie cu mâncare. Oricât de diferite sunt ingredientele, împreună formează o mâncare gustoasă!” (vorbele înțelepte ale lui Lucy 🙂 ).

Familia nostră are și un nume: Gașca Magică, inspirându-ne după faptul că, în unele părți ale lumii, casele au nume. Gașcă – pentru că sunt niște ființe prietenoase, calde și naturale; Magică  pentru că au apărut în viața mea când predasem armele și nu mai așteptam nimic.

Liniște! Mama Geea se odihnește :)

Astăzi, 22.04.2020, sărbătorim (ca în fiecare an) planeta Pământ, astfel că am decis să scriu acest articol în cinstea ei.

Mulți oameni se plâng datorită faptului că viețile lor au fost date peste cap de Coronavirus.

Am auzit o mulțime de păreri legate de apariția acestuia: că este o conspirație a chinezilor, rușilor și/sau a americanilor, că e de vină sistemul (Care sistem? Nu contează! Unul din ele, că sunt atât de multe…), că e o binecuvântare de la Dumnezeu pentru ca ei să se odihnească, că e un blestem de la Dumnezeu pentru ca ei să moară sau să le falimenteze afacerile.

Știu că nimeni nu m-a întrebat ce cred despre asta, dar nu mă puteți face să tac, atâta vreme cât am un creier plin cu cuvinte care încearcă să-mi evadeze pe gură ori de câte ori încerc să respir, să mănânc sau să casc, așa că lăsați-mă să mă desfășor 🙂 .

Cu câteva excepții (da, câteva raportat la numărul de oameni care locuiesc pe Mama Pământ în prezent) oamenii iau totul de bun: faptul că respiră, că pot auzi, că pot vedea, că pot mirosi, că se pot mișca, Natura și tot ce-i înconjoară, propriile trupuri și, evident, pământul pe care calcă, adică planeta pe care au avut norocul să se nască.

Are cineva idee care erau șansele ca planeta noastră minunată să fie capabilă să mențină viața? Mici spre deloc. DAR … ceva s-a întâmplat, de fapt mai multe ceva-uri extraordinare și unice, și dacă vreți să aflați care sunt acelea, vizionați serialul documentar Universul (2007-2015) care e încă pe Netflix și serialul documentar Planetele (2019) făcut de Brian Cox și care este pe BBC iPlayer momentan, dar poate fi găsit și în alte locuri.

Eu, după ce le-am văzut, am rămas șocată când am realizat că șansele ca Mama Geea să nu fi existat erau de 99,99% , deci acelea erau și șansele ca noi să nu ne fi aflat aici, acum!

Indiferent cine sau ce este vinovat de apariția acestui virus, eu o văd ca pe o pauză pe care Mama Geea a decis să o ia, cumva, departe de noi.

Dacă vă opriți pentru o secundă și vă imaginați planeta noastră ca pe o mamă umană care are grijă, zi și noapte, fără pauză, de nu mai puțin de 7,8 miliarde de copii de toate vârstele, toate caracterele, cu probleme diferite, alergând bezmetici peste tot locul (510.072.000 km pătrați), bătându-se, stârnind războaie, furând jucăriile celorlalți, rănindu-se/omorându-se între ei și rănind/omorând alte creaturi fără nici un motiv, otrăvind solul, apa și aerul, punând-o, astfel, și pe ea în pericol, ați putea spune că această biată mamă a ajuns la capătul puterilor și că e scoasă din minți, și ați avea dreptate!

Nu ne poate arunca în spațiu, nu poate scapă de noi atâta vreme cât suntem în viață (adică fără să ne ucidă cu mânuțele ei 😛 ) dar a găsit o cale de mijloc prin care să ne țină la o distanță suficient de bună, care să-i permită să stea, în continuare, cu ochii pe noi.

Are nevoie de liniște, de odihnă, de relaxare, de reîncărcare a bateriilor și toate acestea le face tot pentru binele nostru. Lucrurile sunt foarte simple: dacă nu există planeta, nu există nici oameni!  

Ce facem noi, în acest timp, pentru ea? Păi … ne comportăm ca niște copii răsfățați și egoiști, pentru că așa am decis să ne manifestăm: „Planurile mele de vacanță sunt distruse”; „mă plictisesc în casă”; „nu mai suport să stau degeaba”; „mi-e dor de serviciul meu” (pe care, atunci când îl aveam îl uram atât de mult că-mi învenina sufletul); „nu mai pot organiza petreceri și grătare”; „nu mai pot ieși să-mi plimb mașina ca să mi-o admire vecinii/vecinele”, și lista poate continua.

Singurul rezultat trist, în afara faptului că distrugem singura ființă care ne ține în viață, este numărul de decedați în urma virusului. Nici unul dintre cei pe care îi iubesc nu a murit ca urmare al lui și pentru asta sunt recunoscătoare în fiecare clipă. Îmi pare foarte rău pentru toți cei care au pierdut o persoană dragă și tot ceea ce pot spune este că toți cei care au plecat se află într-un loc mai bun. Sunt ACASĂ și acolo vom ajunge cu toții într-o zi, fără excepții. Eu una abia aștept să mă reîntorc acasă.

Până atunci însă, de ce să nu privim lucrurile din altă perspectivă, să ne oprim din a ne vedea ca fiind victimele unui complot și să ne întoarcem atenția către Mama Pământ, către nevoile, dorințele, planurile ei pentru noi. De ce să nu începem prin a-i arăta respect și dragoste așa cum ne respectăm și ne iubim propriile mame?!

La mulți ani, Mamă Pământ!

P.S. Aș dori să mulțumesc, pe această cale, Bibliotecii Publice din New York pentru poza din articol.

Angajând un … Curriculum Vitae

Știu că toți am fost “liber cugetători” (fără serviciu) măcar o dată în viață și îmi amintesc cu groază de acele perioade. Nu pentru că nu aveam un salariu, ci pentru că trebuia să-mi actualizez C.V.-ul!

Cum poate spune o bucată de hârtie ceva folositor despre tine, ca persoană? Îți spune numele, vârsta, sexul, urmate de o listă scurtă (sau lungă) de școli și cursuri pe care le-ai urmat, apoi o listă scurtă (sau lungă) de locuri de muncă. Ăsta ești TU??

Te îndeamnă să scrii și ce calificări, abilități și puncte forte ai. Poți să transcrii tot dicționarul limbii române (sau engleze – “după buget, Coane Fanică”)  pentru că nimeni nu va putea să le vadă în practică și să le evalueze până nu te angajează, nu?!

Am început să citesc multe articole care te învață să îți faci un C.V. invincibil, însă după primele fraze m-am plictisit. Ar trebui să mă limitez la a fi doar un nume pe o hârtie?

Am o prietenă care, prin natura meseriei, citește mii de C.V.-uri și îmi povestea că de multe ori le citește pe verticală, căutând cuvintele cheie care ar trebui să fie parte dintr-un C.V. câștigător. Asta mi-a dat de înțeles că toate C.V.-urile ar trebui să fie standard, ca ouăle într-un cofrag. Până și acelea sunt mai mari, mai mici, albe, maronii. Cum se așteaptă angajatorii să fim toți la fel, când Mama Natură ne-a creat unici?!

Cum am demisionat recent, am decis să testez una din teoriile mele dragi și am compus o scrisoare de intenție în stilul meu “jurnalistic” (cum spunea profa coordonatoare cand a citit prima mea tema 😛 ), nu politicos si rece. Da, mă încăpățânez să cred cu toată inima mea că lumea noastră este compusă din oameni, nu roboți, și angajatorul potrivit care va citi scrisoarea mea mă va angaja ca om, nu ca C.V.  

* N.B. Imaginea folosită în articol a fost făcută de Steve Harvey și a fost postată pe website-ul unsplash.com. Aș dori să-i mulțumesc frumos, pe această cale, pentru ea.

Vinovații fără vină

După cum am scris în prima pagină a acestui blog, scriu pentru voi, prietenii mei, și, uneori, de la voi pornesc și ideile articolelor, din problemele voastre, nelămuririle și luptele pe care le dați cu viața sau alți oameni.

Una din problemele oamenilor cu conștiință este vinovăția. (Atenție Fecioarelor, voi sunteți fruncea în acest subiect 🙂 !)

Că fac ceva greșit sau nu, ei se simt vinovați că n-au făcut mai mult. Nu contează că n-au putere fizică, materială, emoțională să rezolve problema (a lor sau a altora), ei se simt vinovați și asta îi face să se macine zile întregi, apoi luni, până ajung să nu mai funcționeze normal.

Nici unul din noi n-a venit pe această minunată planetă ca Mesia, nici nu i s-au pus în cârcă, spre rezolvare, problemele celor din jur, fie că sunt parte din familie sau oameni fără grade de rudenie.

Numai intenția de a vrea să ajutați, în orice fel, o altă ființă, este admirabilă și contează enorm. Puteți să o faceți și concret, după puterile voastre, fără să vă puneți casa gaj la bancă sau să renunțați la viața personală.

A ajuta nu înseamnă să vă lăsați pe voi pe ultimul plan. Dacă tu, care ajuți, ajungi să îți pui viața, sănătatea, starea materială sau emoțională în pericol, înseamnă că, în curând, ai să fii de partea cealaltă a baricadei, adică ai să ai nevoie să fii ajutat, și nu asta dorești, corect?!

Ceea ce ne face să exagerăm în a ajuta este, cred, faptul că ne simțim vinovați că avem (sau credem că avem) mai mult decât celălalt/ceilalți.

Tot ceea ce avem, din toate punctele de vedere, ni se datorează nouă, muncii prestate, minții folosite, efortului depus, deci tot ce trebuie să simțim este mândrie și bucurie față de noi înșine, nu vinovăție.

O a doua idee: a rezolva o problemă a cuiva și a “repara” pe acel cineva sunt două chestii diferite.

Orice problemă are cel puțin o soluție, care nu e necesar să stea la tine.

Tu, căutând și încercând să ajuți, ai putea să dai de o altă persoană care să aibă soluția; nu te stresa că nu ești TU capabil să ajuți.

Cât despre a încerca să “repari” o persoană ca să se potrivească cu tine (partener/parteneră) sau să se potrivească unui loc, unui domeniu, unei societăți, asta nu stă în puterea ta, ci în alegerile ei (liber arbitru, da?).

Vina e cultivată din copilărie și se întinde, în timp, ca știrița în grădina bunicii, în toate domeniile vieții.

În familie e mai elaborată, de la vina copilului față de părinte că nu a ajuns să profeseze ce acesta din urmă a dorit, până la vina părintelui față de copil de a nu-și reface viața în caz de divorț sau văduvie.

În cuplu e mai simplă, dar tot vină e: unul sau altul se simte vinovat că nu a fost suficient de bun, de frumos, de deștept, de bogat pentru a nu fi părăsit.

În viața profesională vina e la fel de grea de dus, pentru că omul aude că nu e suficient de calificat, de pregătit, de agil, de isteț să ducă în spate tot ceea ce i se dă de făcut (de cele mai multe ori pretențiile “conducătorilor” cresc de la o oră la alta, hei-rup-ul se întețește, însă orele de program rămân aceleași sau se măresc fără a fi plătite suplimentar), salariul idem, iar energia individului scade din ce în ce mai mult, până când nu mai răspunde la nici un stimul, pozitiv sau negativ.

În societate e o vină generală, așa că e mai ușor de dus, deoarece se împarte la mai mulți indivizi și îți permiți uneori să-ți spui în gând :“Eu n-am făcut asta, deci nu fac parte din grupul despre care se vorbește”.

Am să închei acest articol cu frumoasele cuvinte ale lui David A. Bednar: ”Vinovăția este pentru spirit, ceea ce durerea este pentru corp”.     

* N.B. Imaginea folosită în articol a fost făcută de Celine Sayuri și a fost postată pe website-ul unsplash.com. Aș dori să-i mulțumesc frumos pe această cale pentru ea.