The gate is open

Inspiră, expiră, respiră!

Mă deschisesem către yoga, Reiki și orice altă artă care se ocupă cu tehnici de vindecare și mi-am dat seama că nu pot să meditez ca o persoană normală (OK, cine e normal? 😛 )

Cunosc mulți oameni dragi mie capabili să o facă dar eu, în momentul în care mă așez într-un loc și încerc să mă concentrez, gândurile mele umblă pe pereți și se calcă în picioare într-o fugă nebună pentru a-mi atrage atenția.

Făceam ce fusesem învățată, le acceptam că există, le mulțumeam că au venit și apoi le trimiteam la pădure, dar ele erau mai puternice.

Oliver, profesorul meu de Reiki, mi-a trimis numele unei aplicații, Insight Timer, în care există o multitudine de meditații, pentru orice nivel. Am instalat-o în mobil și am început să umblu prin ea, căutand ceva care să mi se potrivească.

Am ales meditația ghidată pentru că în loc să mă lupt cu propriile gânduri, aș putea doar să ascult și să fac ce mi se spune, de către o voce calmă și relaxantă. 

Am ales una de 30 de minute, ca să-mi dau timp să mă relaxez, și am auzit o voce suavă spunându-mi ce să fac. Când am terminat relaxarea fiecărui mușchiuleț din corp, vocea mi-a spus să îmi imaginez o grădină verde, mare, plină de viață. Am făcut-o. Era grădina bunicii, aflată în spatele casei, unde îmi petreceam timpul cățărată prin copaci, în căutarea gnomilor și spiridușelor din poveștile bunicului, vorbind cu ciorile, gătind – în teica animalelor – legumele din grădină sau citind, la umbra nucului, despre zeii Olimpului. Deci… eram fericită că am găsit grădina perfectă în care să meditez, în imaginația mea.

Vocea mi-a zis să-mi imaginez că soarele se îndrepta spre apus și razele sale îmi învăluiau spatele, îmbrăcându-mă într-o haină violetă de …. Stai așa! Ce ai zis? Trebuie să mă mut în partea cealaltă a grădinii? Eram atât de liniștită în partea unde soarele răsărea, nu apunea. Bine, fie, așteaptă-mă că mă duc.

M-am mutat (în mintea mea) în partea cealaltă a grădinii ca să pot vedea soarele apunând, conform regulilor acestei meditației 🙂 .

Vocea continuă, spunând că dacă privesc în față, am să zăresc niște scări și mă îndemnă să mă îndrept încet spre ele până le văd foarte clar. Hm, bine, dacă zici tu, merg. Am înaintat cât de încet am putut, am ajuns la marginea grădinii și când am văzut scările m-am întrebat ce căutau ele acolo, că ăla era gardul!

Vocea m-a îndrumat să cobor, încet, scările. Am încercat, dar faptul că în fața mea era gardul mă enerva la culme. Ce spunea vocea era că cineva a săpat niște scări care treceau, cumva, pe sub gardul bunicii!

Am continuat să cobor atentă, în întuneric, încercând să țin în balanță mirosurile pe care trebuia să le simt, păsările pe care trebuia să le aud cântând, și, o nouă provocare: scările duceau într-o altă gradină!  

Mintea mea a luat-o razna: adică există o altă grădină sub pământ, sub grădina bunicii? Bunica știe asta? Știam gospodăria aceea de sus în jos cu ochii închiși. Odată m-am strecurat în pod și era să mor de inimă când am descoperit sicriul bunicii, plin ochi cu un set de haine și încălțări (complet!), prosoape, batiste, vase și tacâmuri, toate noi, așteptând cu răbdare să fie folosite la înmormântarea ei (ea le cumpărase; femeie prevăzătoare, pregătită pentru orice vine 😀 ).  Oricum, dacă acea grădină fusese acolo, eu, cu siguranță, aș fi găsit-o.

Vocea continuă (netulburată de zgomotul gândurilor mele care duceau o bătălie în toată regula), să descrie a doua grădină ca fiind foarte luminoasă, plină de flori viu colorate, fluturi minunați și păsări cântătoare, și dacă nu jonglam deja cu destule informații, ia de aici și imaginează-ți și zgomotul fântânii din mijlocul grădinii! Ia stai oleacă, domnul meu! Să recapitulăm: avem de-a face cu un apus, o gradină subpământeană (deci întuneric beznă!) și, în ciuda acestor date, eu ar trebui să văd totul luminat ca ziua, să cred că fluturii și păsăroii au decis să facă noapte albă, unii cu dansul și ceilalți cu muzica? Pot să-mi imaginez o grămadă de chestii dar nu ceea ce contrazice logica și felul în care se învarte lumea aceasta. 

M-am ridicat în capul oaselor și am pus pauză, concluzionând că aveam senzația opusă celei pe care ar trebui să ți-o dea o meditație. Pentru că nu îmi place când sunt nervoasă, am sunat-o pe Lucy și i-am povestit această experiență exact cum am scris-o mai sus. Râsul ei mi-a alinat sufletul și pentru asta am considerat meditația reușită!

Fiecare învățăm diferit în și din viață, în funcție de percepția pe care o avem asupra lucrurilor. Pentru mine apa este esențială vieții când o consum. Pentru un pește – e singurul loc în care poate exista.            

Click Here to Leave a Comment Below

Leave a Reply: