A fi sau a nu fi … fericiți

Trăind în secolul XXI mă așteptam să văd o schimbare în gândire, însă mentalitatea tradițională despre existența individului continuă să-și arate urmările.

Întâlnesc multe perechi care simt că se sufocă în viețile pe care le au și trăiesc cu impresia că există o altă viață pe care ar trebui să o trăiască, însă nu reușesc să ajungă la ea.

Ori n-au bani suficienți, ori n-au timp, ori, în cele mai multe din cazuri, se lovesc de refuzul categoric al partenerului de a comunica.

Știu cu ce învățături au fost crescute generațiile trecute, învățături care ne-au fost transmise și nouă; la unii au rămas bătute în cuie, altii au ales să le încalce.

Ele sună cam așa: ține-te de școală, fă o facultate bună, găsește-ți un job sigur, căsătorește-te, fă copii, muncește să le asiguri traiul, menține-te în viață ca să apuci să-ți mănânci pensia și apoi fă ce vrei.

Nu e cam târziu? Câți dintre noi vor ajunge la pensie, având în vedere ce vieți agitate și stresante avem?

Există o altă învățătură, strecurată de cineva înțelept, printre cele primite de la părinți, care zice : “Nu lăsa pe mâine ce poți face azi”.

Nu, nu se referă la curățenie generală în toată casa, ci la a trăi viața azi, că mâine poate nu o mai avem.

Nu sunt pesimistă, n-am fost nici în cele mai dificile momente ale vieții, însă am văzut mulți oameni dragi care s-au stins pe neașteptate și de fiecare dată mi-am zis: “De mâine încep să trăiesc, că nu știu câtă vacanță mai am aici”.

Continuăm să ne trezim la realitate, încet încet vom fi din ce în ce mai mulți și asta mă bucură, pentru că m-am plictisit să trăiesc printre roboti și, culmea, să fiu văzută ca și când eu sunt cea anormală.

De fapt au dreptate: normalitatea o dă majoritatea, însă aștept timpul în care roboțeii vor fi văzuți ca anormali și, eventual, se vor trezi și ei. (Cartea lui Steven James Bartlett “Normalitatea nu e echivalentă cu sănătatea mentală” a venit ca o alinare 🙂 ).

Voi, cei treji, ar fi bine să continuați dialogul cu cei pe care i-ați ales să vă fie alături la bine și la rău, să le explicați ce așteptați de la viață, și ei, la rândul lor, să vă spună ce așteaptă ei.

Nu lăsați răceala să se instaleze între voi, pentru că veți deveni cei mai singuri oameni din lume, deși sunteți într-o relație!

Nu există singuratate mai mare ca singurătatea în doi, și nu vorbesc din experiențele altora. Dacă ați ales acea persoană pe viață, înseamnă că la momentul luării acelei decizii existau multe lucruri pe care le aveați în comun. Începeți cu ele și extindeți-vă orizontul. Partenerul vostru are dorințe ca și voi, însă nu le spune pentru că “nu sunt bani pentru asta, nu are cine să stea cu copii, avem programul încărcat, avem alte priorități, etc.”

Prioritatea numărul 1 e fericirea omului!

Dacă el muncește doar pentru a achita facturi, rate și să aibă ce mânca, satisfacția ființei din interiorul lui nu se regăsește nicăieri. Până și animăluțele de povară se mai revoltă, și n-au conștiință, n-au planuri de vacanță, n-au alte priorități.

Suntem mai mult de un salariu, de un angajat/angajată, de o mamă/un tată, o soție/un soț, o iubită/un iubit; avem nevoie de stimuli noi în permanență, avem nevoie să vedem și să trăim lucruri frumoase, să vizităm locuri necunoscute, să citim, să ne relaxăm, să ne ocupăm de hobby-urile noastre ca să evoluăm: pentru asta am venit aici!

Constatarea dureroasă este că am ajuns să fim sclavi benevol, pentru că nu suntem conștienți de condiția noastră.

Dacă nu avem timp de noi înșine, nu avem timp nici de cei din jurul nostru, și atunci… de ce ne mințim că asta înseamnă a trăi?

Fericirea nu vine împachetată frumos, cât să se potrivească regulilor și standardelor societății, pentru că nici n-are motive să le respecte. Fericirea a apărut prima, societatea a apărut după. Ca să trăim într-o lume corectă, ar trebui să-i oferim fericirii locul din capul mesei și să pliem societatea după ea.

Cum altfel poate fi viața frumoasă, când oamenii trăiesc după niște precepte inventate să-i înlănțuie?!