All Posts by Johanna

În căutarea dragostei ?

Oh, dragostea, ce sentiment înălțător, nu-i așa?! Ne influențează acțiunile și ne hrănește sufletele, ne transformă în versiunile noastre optime: drăguți, grijulii, altruiști, îndrăzneți, receptivi, plini de viață.

Când dispare ne simțim ca niște frunze veștede, suflate de vânt de la stânga la dreapta și de sus în jos pe autostrada vieții, triști, tulburați, părăsiți, nefolositori, pierduți.

Am fost în acel punct de multe ori în trecut și de fiecare dată m-am simțit ca și când am fost dezasamblată și apoi reasamblată. Am trăit zile negre, am făcut nopți albe, am umplut casa cu lacrimile și “de ce eu”-rile mele.

Întâlnirea cu cineva nou era destul de complicată pentru că mă săturasem de încercări; tot ce doream era să-l găsesc pe EL al meu, ca să încep să-mi trăiesc viața reală. Cea pe care o trăiam părea să fie o repetiție cu paranteze, în care puneam experiențele negative, fiind, în acest fel, excluse din viața mea de poveste.

Apăreau tot timpul alți bărbați însă nu erau genul meu, oricare ar fi fost acela …

Într-o zi am decis să iau calea internetului și să mă înscriu pe câteva site-uri de matrimoniale. Unele cereau o taxă lunară, altele erau gratis. Am ales câte unul din fiecare, ca să pot compara.

Am pierdut ore întregi scriind și ștergând cele câteva fraze necesare profilului pentru că, pe de o parte,  încercam să pictez un portret perfect, și pe de alta să arăt cine sunt de fapt și … ghici? Nu ieșea la numărătoare! 🙂

“Încarcă pozele aici”… Uf, ce harababură majoră! Câți dintre voi aveți prin computer sau mobil poze prêt a …. publier pe un site de matrimoniale? Pozele mele erau ori prea prietenoase, ori prea reci; în unele eram prea îmbrăcată, în altele nu păream decentă. Nici măcar una din ele nu era potrivită pentru ceea ce încercam să realizez.

Sedința foto prin casă a fost de-a dreptul nostimă și mi-a luat foarte mult timp. Perdelele deschise, lumina aprinsă – sunt convinsă că vecinii mei au fost încântați și nedumeriți deopotrivă în timp ce mă priveau ca pe un mister ce încerca să se dezvăluie. Până și mobila a fost mutată ca să fie la locul potrivit unde aveam camera foto pe care n-o puteam muta din cauză de … motive 🙂 . În urma a cinci rânduri de haine diferite (culoare, stil, anotimp, etc.), a machiajului și coafurii (pe care le evit de obicei 😛 ) mai rămăsese zâmbetul!

Da, zâmbește natural dacă poți, în timp ce te gândești în câte feluri te vor judeca toți cei care vor vedea pozele acestea pe care te chinui să le faci! 😀

Cum am terminat profilul am început să aștept ca o marfă, într-o vitrină de magazin, să fiu cântărită, măsurată, analizată și apoi respinsă sau acceptată. Deținerea unui profil public m-a făcut să mă simt goală și vulnerabilă. 

Am primit mesaje drăguțe de la unii bărbați. M-am delectat și cu câteva dialoguri interesante. Am avut discuții ridicole cu câțiva bărbați însurați care-și căutau fericirea în această lume nedreaptă și crudă care a inventat căsătoria. Unul din ei, numarul 1 în topul meu, a încercat să mă ușureze de bani turnându-mi o poveste lacrimogenă despre viața lui. Altul s-a îndrăgostit de mine instant, subit și iremediabil (nici prenumele nu mi l-a reținut corect 😀 ) și a încercat să mă convingă să mă căsătoresc cu el și să-l aduc în țară (a lui nu era parte din U.E.). Unul pe care n-am să-l uit vreodată a fost dat de gol de soția lui care a murit într-un accident îngrozitor de mașină, soție care mi-a scris de pe contul lui … Măcar am confirmarea că internetul funcționează între cele două lumi. 😉   

Ceea ce m-a determinat să-mi șterg profilul de pe ambele site-uri la scurt timp de la crearea lui a fost mulțimea mesajelor deplasate, înjositoare, dezgustătoare, murdare pe care le-am primit de la diferite persoane de pe acel site. Mi-a fost imposibil să înțeleg, la acea vreme, cum poate o persoană să devină dură și necruțătoare, fără a fi provocată, față de o persoană pe care a văzut-o doar într-o poză. Cuvinte din mesajele de atunci încă își au ecoul în mintea mea.  

Vă sună familiar această poveste?

Trăim într-o lume care evoluează rapid în jurul nostru: computere, tablete, mobile din ce in ce mai inteligente, (atât de multe) aplicații pentru orice – mi-e greu să țin pasul cu tehnologia. În plus, a avea un profil public nu este potrivit pentru toți oamenii, având în vedere riscurile cu care vine acesta: furt de identitate, înșelăciune, fraudă, etc. .

Dar vrem să ne găsim partenerul ideal, îmi spuneți. Cum facem?

Am să vă spun o altă poveste, scurtă de astă dată.  🙂

Când a început nebunia cu Covid19, m-am înrolat în programul de voluntariat al Serviciului Național al Sănătății, pentru că unul din lucrurile pe care îl ador este să ajut oamenii în orice fel pot.   

Într-o zi am primit (pe aplicația instalată la înrolare) o alertă de “Check-in and Chat” (apelare telefonică a unei persoane vulnerabile, pentru a-i verifica status quo-ul). Astfel l-am cunoscut pe Christopher, un domn amabil și drăguț, în jur de 70 de ani și el este motivul pentru care scriu acest articol.

Soția cu care a conviețuit timp de 18 ani murise în urmă cu 11 ani și tentativele de a găsi o parteneră potrivită au avut ca rezultat un lung șir de încercări și erori, online și offline.  

Acest fapt m-a făcut să mă gândesc la o modalitate mai simplă de abordare, pentru toți oamenii aflați în aceeași barcă, de a începe un dialog ușor, evitând situațiile comice sau neînțelegerile care apar când unul dintre cei implicați în conversație se află deja într-o relație, dar îi place să intre în vorbă cu oricine, despre orice. 🙂

Soluția este o insignă roșu+alb (vezi poza) care poate fi purtată de toți cei care sunt în căutarea unui/unei partener/e.  

Viața este frumoasă dar scurtă și este menită a fi trăită alături de persoana potrivită. Găsirea alesului/alesei este uneori dificilă. Calvarul va lua sfârșit aici și acum! Pune-ți insigna “Îmi caut dragostea” oricând ieși la cumpărături, la alergat, cu bicicleta sau pur și simplu la plimbare prin frumosul nostru orășel, Exmouth, pentru ca cei asemenea ție să știe că ești disponibil(ă). 

Insignele pot fi obținute scriind la adresa lookingforlove@jomagicworld.com. (Am încercat să găsesc în oraș un magazin de unde să poată fi ridicate, dar n-am găsit nici unul disponibil să ajute această cauză).

Fondurile obținute vor fi donate lunar, prin rotație, adăposturilor pentru animale din Devon pentru că Dragostea iubește toate ființele. 💝

Articolul a fost trimis și la câteva ziare locale din zona mea, ca să dau sfoară în țară. 😉    

Aventuri cu o canapea

Știi cum e când îți dorești ceva și nu concepi să renunți în ruptul capului la idee, indiferent cât de nebunească e? Nu mă refer la vise pentru că acelea au fost deja discutate în Urmează-ți visul! Mă refer la dorințe normale care nu țin de tine și de ceea ce poți tu face cu mânuțele-alea două, dorințe care se împlinesc dacă ai ajutor din partea unui/unor înger/i uman/i. 🙂

Când am părăsit țara am lăsat în urmă un pat care fusese o binecuvântare pentru spatele meu cu probleme. Era de fapt o canapea extensibilă luată de la JYSK. Nu era cea mai bună, nu era nici măcar scumpă, dar era perfectă pentru mine. N-am să dezvolt prea mult subiectul pentru că știi deja cât de important e somnul și ce zi ai după o noapte în care nu te-ai odihnit.

Când am ajuns în UK am locuit în 4 locuri diferite, fiecare cu paturile lor. Nu a fost minunat însă nu aveam de ales.

Casa în care m-am mutat ultima dată nu era mobilată, astfel că o vreme am dormit pe o saltea gonflabilă care s-a spart de cateva ori și am tot lipit-o până când arăta ca și când trecuse prin multe intervenții chirurgicale făcute de un sălbatic. 😛

Mergând puțin în trecut, de când ajunsesem în UK am trimis pachete către țară prin diferite firme de transport românești, la care renunțam când călcau pe bec. Timo, dragul meu ursuleț, mi-a spus de o companie nouă, așa că am trimis prin ea mai multe pachete (ale mele sau ale prietenilor) și totul s-a desfășurat bine.

Revenind la canapea, oricâte magazine de mobilă vizitasem în UK, nu mă atrăseseră cu ofertele lor, iar JYSK nu avea magazine în zona unde locuiesc.

Am început să mă agit și am scris email la JYSK UK atașând link-ul canapelei dorite ca să știe despre ce vorbesc. Răspunsul lor: “Nu vindem aceleași produse în toate țările, deci nu avem acest model la vânzare”. Am scris la JYSK România ca să văd dacă îi conving să colaboreze cu partenerul lor englez, trimițându-mi canapeaua la JYSK UK sau (te rog, te rog foarte frumos! 🙂 ) chiar la mine acasă. “Nu se poate nici una din ele. O comandați, o plătiți și v-o ținem o săptămână în depozit, timp în care găsiți transport pentru ea, că noi nu-l asigurăm”.

M-am gândit la logistica acestei mișcări: implica cel puțin o persoană care să aibă spațiu să o depoziteze, o dubiță și 2 oameni care să o ridice de la magazin. Și apoi … cum o aduceam aici? Luasem în calcul și faptul că lada canapelei era făcută dintr-un pal foarte ieftin și casant, care, după câteva transportări și mutări ar putea ceda, făcând spațiul de depozitare inutilizabil. Oricum aș fi găsit o soluție la orice, numai să o văd aici.

Am scris din nou la JYSK România și am întrebat ce greutate are (că pe site aveau doar măsurile); asta pentru că, între timp, contactasem câteva companii britanice ca să-mi spună un preț pentru transport și, evident, mă întrebaseră dimensiunile și greutatea. Oricum majoritatea au spus că nu se deranjează pentru un pat (mă gândesc că nu era rentabil atâta drum și benzină). Unul singur mi-a zis un preț care m-a făcut să spun “nu” instant (600£).

La o tură de trimis pachete spre țară am vorbit cu Cristi, șoferul care venise să le ridice, și am întrebat în glumă dacă au o mașină capabilă să aducă un pat din țară. S-a uitat la mine senin și a zis da. Am crezut că glumește. Mi-a spus că transportă cam orice încape în mașina lor și mi-a arătat o lădiță cu roșii frumoase și mari care venea din România pentru cineva din UK și o namilă de frigider care pleca spre țară. M-a întrebat măsurile și greutatea canapelei. Aveam lecțiile deja făcute, că le visam. A întrebat de unde se va ridica. I-am zis că momentan e la magazin, dar după ce găsesc o adresă la care să o depozitez, îl anunț.

Am reînceput să mă agit, căutand o persoană sau mai multe, capabile să îl transporte de la magazin și să îl țină o vreme. N-am găsit, nu pentru că nu exista voință, ci pentru că majoritatea prietenilor mei locuiesc la bloc.

În timpul în care m-am agitat să găsesc o soluție am cedat “ispitei” unei canapele asemănătoare de la DFS. Am sunat să întreb dacă o pot vedea; nu o aveau expusă, deoarece era un produs pe care îl puteam comanda doar online, deci îl vedeam când ajungea la ușa mea. Nu am vrut asta, voiam să știu dacă e ca cea din țară sau măcar pe aproape. Fără să stau pe ea, fără să o ating, nu aveam cum să decid.

Ca un făcut, la câteva zile m-a sunat reprezentantul DFS și a zis că au în magazin o canapea ca cea de care întrebasem. Cineva o comandase și odată ajunsă la domiciliu, clientul nu a găsit nici o soluție să o bage în casă, așa că o returnase. Era, deci, redusă la preț și disponibilă. Asigurau și transportul gratis pentru că nu aveau spațiu de depozitare (însă au adăugat că mi-o vor livra în 2-3 săptămâni!). Am crezut că e un semn. Am semnat actele și am decis să o achit în 12 luni. (La două săptămâni după aceea însă … am fost martora a ceva fantastic, ceea ce m-a determinat să sun la DFS și să spun că m-am răzgândit. Nu au fost bucuroși, nici nu credeam că vor fii, dar mi-au acceptat motivele.)

I-am scris lui Cristi și i-am zis că renunț momentan la canapeaua mea magică, pentru că nu am unde să o depozitez până o ridică el. O altă problemă ar fi fost și faptul că firma lor era la Focșani, iar patul ar fi fost în București (sunt totuși 164 km). Nu aveam pe nimeni mai aproape de ei, ca să le fie în drum.

M-a întrebat care e magazinul și care e canapeaua și a doua zi mi-a scris să-i trimit banii pentru ea. Nici nu m-am gândit de două ori, i-am trimis banii instant după care am așteptat ziua de sâmbătă ca pe a doua venire a lui Isus, că atunci ar fi ajuns ei în zona mea. 🙂

Au ajuns duminică pe la ora prânzului și au trebuit să descarce toată mașina ca să ajungă la canapea (era intactă!). Zburdam ca un purice fericit, sărind dintr-un loc în altul, neștiind ce să mai fac cu bucuria pe care o aveam în interior și care deja dădea pe afară. Evident că i-am sărit în brațe lui Cristi, cu lacrimi în ochi, și l-am umplut de pupici. Cristi e un tip mare, liniștit, relaxat, tăcut, a cărui prezență nu îndeamnă la manifestări de genul celor pe care le-am arătat eu, dar m-a lăsat să mă desfășor, că înțelesese ce semnificație avea gestul lui pentru mine. Nu îmi adusese doar un pat și nu era o ambiție, era ceva ce chiar îmi dorisem și de care aveam nevoie.

Mi-a povestit că după ce a găsit-o pe site a căutat-o pe stoc în Focșani, dar nu era. A căutat-o în orașele învecinate, dar nu a avut noroc. A găsit-o tocmai la Buzău (la 67 km) și în culoarea pe care o dorisem. E drept că îi spusesem din start că nu mă interesează culoarea, ci canapeaua în sine.  

Cu ajutorul lor am dus-o în casă. Avea 56 de kg dar era destul de greu de manevrat în spații mici, cum sunt casele normale în UK.

Noaptea aceea a fost prima din multele nopți relaxante și fără dureri de spate și asta o datorez lui Cristi și colegilor lui, care au rezolvat într-o săptămână ceea ce eu “calculam” de vreo 3 ani!

Nu știu dacă va citi vreodată acest articol, însă gândurile mele de recunoștință vor fi mereu îndreptate către Cristi Anghel și colegii lui magici și vreau să le spun un mare MULȚUMESC pentru oamenii care sunt și să le reamintesc faptul că oricând se vor afla în zona mea, vor fi bineveniți, cu drag, în casuța mea!

În oferta lor de servicii nu scrie: “Vă facem piața și vă aducem cumpărăturile la ușă”. Ei doar transportă din punctul A în punctul B pachete de la persoane fizice (de fapt din mai multe puncte în mai multe puncte … ). Chiar dacă pare simplu, nu este. Conduc zi și noapte mii de kilometri, în timp ce sunt sunați de clienții care nu mai au răbdare (și sunt mulți asemenea clienți). Uneori abia au timp să mănânce, pentru că sunt contra cronometru, indiferent de anotimp. Cu toate acestea mai găsesc puterea să zâmbească, să glumească, să ajute și să aducă bucurie celor la care merg.   

Lecția mea a fost că Universul are soluții simple la tot ceea ce avem noi nevoie, important e să cerem clar și ni le va oferi! Ne va scoate în cale oamenii frumoși care să ne ajute să le rezolvam pe toate, fără să facem noi scheme și să rezolvăm ecuații.

*Poza articolului reprezintă chiar canapeaua mea dragă 🙂 .

Nu privi niciodată pe cineva de sus, decât …

Un ursuleț mi-ai sugerat să scriu un articol despre mândrie (normal că te-am băgat la înaintare, Timo, doar nu era să mă mândresc eu cu ideea ta 🙂 ).

Am dat o raită interioară, apoi în jurul meu, ca să găsesc câteva exemple, altfel cum aș putea să intru în subiectul despre care scriu?

Nu mi-a plăcut niciodată să învăț cuvinte goale și fraze reci. Am avut în liceu un profesor de istorie, domnul Doru Dumitrescu, mare om, profesor pasionat. Nu l-am văzut niciodată să deschidă manualul ori să citească din el. Se așeza la catedră, ne spunea ce lecție urma să discutăm în acea zi și începea să ne povestească despre subiect, de parcă ne uitam la un film. Corela datele și întâmplările astfel încât, când ajungeam acasă, dacă citeam lecția o dată, îmi aminteam tot ce spusese. Era atât de ușor!

Dar să revenim la mândrie. Ce este ea? Păi aș putea să dau o definiție (de oriunde de pe net) dar aleg să fac ceea ce făcea domnul profesor, sau, mai bine, o să joc rolul chiar eu! 🙂

Mândria e o sabie cu două tăișuri.

Partea pozitivă apare într-un mod natural, când am avut o reușită, când am găsit o idee bună, când am ajutat pe cineva cu ceva ce n-ar fi putut face singur, când am atins un țel pe care mi l-am propus, când o persoană dragă mie a reușit în ceea ce și-a propus. Dacă mă scufund în sentimentul acela înălțător al momentului îmi crește încrederea în mine însămi, mă face pozitivă, mă face fericită, îmi hrănește sufletul și mă stimulează să fac lucruri mai bune, mai multe, mai deosebite, spre binele meu și al celor din jur. 

Partea negativă apare când ceva, în interiorul nostru, se simte lezat, neînțeles, neapreciat, ignorat, folosit, etc. de către o sursă externă. Poate să fie o situație reală, însă, de ce mai multe ori este doar în mintea noastră, pentru că nu comunicăm așa cum trebuie cu cei din jur. În acel moment mândria aceea minunată care ne dădea aripi, acum ne crește coarne.

Mândria … să-i zicem reactivă, că e ca un vulcan erupt. Îmi face tot comportamentul să se schimbe (față de toți cei din jur) și tot ce îmi doresc este să îi pedepsesc crunt pe vinovați. Apare o explozie a stimei de sine, la fel de intensă ca la mândria pozitivă, însă nu se bazează pe fapte reale. Altfel spus, sunt mândră doar pentru că eu cred că am dreptate iar tu nu. În realitate nu sunt mai deșteaptă, nici mai frumoasă, nici mai cultă, dar îți sunt superioară prin faptul că EU CRED asta și mi-e tare simplu, chiar mă bucur să te privesc de sus, de pe tronul meu înalt, acoperit cu perne moi! 🙂

Dacă încerci să-mi explici că greșesc, ai face bine să fugi din calea mea altfel voi arunca în tine cu fiecare literă care îmi iese pe gură! Dacă încerci să mă ignori, ha! Cine te crezi? Dacă încerci, cu blândețe, să mă sfătuiești sau să mă înveți ceva, ar fi bine să renunți! Nu te-ai prins încă? Eu le știu pe toate!

O altă formă a mândriei negative, de care m-am și lovit în câteva relații, a fost cea pasivă, care este asemenea unui vulcan latent. Comportamentul mi se schimbă față de toți cei din jur sau doar față de persoana vinovată și o voi ignora total cât timp doresc eu, pentru că asta mă face să mă simt în control. Poate fi o oră, jumate de zi sau chiar și o săptămană. Nu am să accept nici o formă de reconciliere; de fapt o să încep să sun pe toată lumea din agenda mea telefonică cu care o să râd și o să povestesc chestii interesante, în timp ce ești în preajma mea, că să auzi că mă pot distra și pot trăi foarte bine și fără tine. M-ai rănit, acum suferă și tu, să vedem dacă îți convine. Nu știi cu ce m-ai rănit? Nu contează, nici eu nu știu, dar n-am s-o recunosc vreodată!  

Mândria negativă nu dispare decât dacă devenim conștienți de comportamentul pe care ni-l impune trăirea ei și vrem să o transformăm în ceva pozitiv. Partea dificilă este că ne dă aceeași siguranță de sine, același impuls ca și cea pozitivă, și nu vedem nimic rău în asta.  

“Nu privi niciodată pe cineva de sus, decât în cazul în care îl ajuți să se ridice de jos.” Jesse Jackson     

Aș vrea să-i mulțumesc lui Zdeněk Macháček pentru poza articolului.

Inspiră, expiră, respiră!

Mă deschisesem către yoga, Reiki și orice altă artă care se ocupă cu tehnici de vindecare și mi-am dat seama că nu pot să meditez ca o persoană normală (OK, cine e normal? 😛 )

Cunosc mulți oameni dragi mie capabili să o facă dar eu, în momentul în care mă așez într-un loc și încerc să mă concentrez, gândurile mele umblă pe pereți și se calcă în picioare într-o fugă nebună pentru a-mi atrage atenția.

Făceam ce fusesem învățată, le acceptam că există, le mulțumeam că au venit și apoi le trimiteam la pădure, dar ele erau mai puternice.

Oliver, profesorul meu de Reiki, mi-a trimis numele unei aplicații, Insight Timer, în care există o multitudine de meditații, pentru orice nivel. Am instalat-o în mobil și am început să umblu prin ea, căutand ceva care să mi se potrivească.

Am ales meditația ghidată pentru că în loc să mă lupt cu propriile gânduri, aș putea doar să ascult și să fac ce mi se spune, de către o voce calmă și relaxantă. 

Am ales una de 30 de minute, ca să-mi dau timp să mă relaxez, și am auzit o voce suavă spunându-mi ce să fac. Când am terminat relaxarea fiecărui mușchiuleț din corp, vocea mi-a spus să îmi imaginez o grădină verde, mare, plină de viață. Am făcut-o. Era grădina bunicii, aflată în spatele casei, unde îmi petreceam timpul cățărată prin copaci, în căutarea gnomilor și spiridușelor din poveștile bunicului, vorbind cu ciorile, gătind – în teica animalelor – legumele din grădină sau citind, la umbra nucului, despre zeii Olimpului. Deci… eram fericită că am găsit grădina perfectă în care să meditez, în imaginația mea.

Vocea mi-a zis să-mi imaginez că soarele se îndrepta spre apus și razele sale îmi învăluiau spatele, îmbrăcându-mă într-o haină violetă de …. Stai așa! Ce ai zis? Trebuie să mă mut în partea cealaltă a grădinii? Eram atât de liniștită în partea unde soarele răsărea, nu apunea. Bine, fie, așteaptă-mă că mă duc.

M-am mutat (în mintea mea) în partea cealaltă a grădinii ca să pot vedea soarele apunând, conform regulilor acestei meditației 🙂 .

Vocea continuă, spunând că dacă privesc în față, am să zăresc niște scări și mă îndemnă să mă îndrept încet spre ele până le văd foarte clar. Hm, bine, dacă zici tu, merg. Am înaintat cât de încet am putut, am ajuns la marginea grădinii și când am văzut scările m-am întrebat ce căutau ele acolo, că ăla era gardul!

Vocea m-a îndrumat să cobor, încet, scările. Am încercat, dar faptul că în fața mea era gardul mă enerva la culme. Ce spunea vocea era că cineva a săpat niște scări care treceau, cumva, pe sub gardul bunicii!

Am continuat să cobor atentă, în întuneric, încercând să țin în balanță mirosurile pe care trebuia să le simt, păsările pe care trebuia să le aud cântând, și, o nouă provocare: scările duceau într-o altă gradină!  

Mintea mea a luat-o razna: adică există o altă grădină sub pământ, sub grădina bunicii? Bunica știe asta? Știam gospodăria aceea de sus în jos cu ochii închiși. Odată m-am strecurat în pod și era să mor de inimă când am descoperit sicriul bunicii, plin ochi cu un set de haine și încălțări (complet!), prosoape, batiste, vase și tacâmuri, toate noi, așteptând cu răbdare să fie folosite la înmormântarea ei (ea le cumpărase; femeie prevăzătoare, pregătită pentru orice vine 😀 ).  Oricum, dacă acea grădină fusese acolo, eu, cu siguranță, aș fi găsit-o.

Vocea continuă (netulburată de zgomotul gândurilor mele care duceau o bătălie în toată regula), să descrie a doua grădină ca fiind foarte luminoasă, plină de flori viu colorate, fluturi minunați și păsări cântătoare, și dacă nu jonglam deja cu destule informații, ia de aici și imaginează-ți și zgomotul fântânii din mijlocul grădinii! Ia stai oleacă, domnul meu! Să recapitulăm: avem de-a face cu un apus, o gradină subpământeană (deci întuneric beznă!) și, în ciuda acestor date, eu ar trebui să văd totul luminat ca ziua, să cred că fluturii și păsăroii au decis să facă noapte albă, unii cu dansul și ceilalți cu muzica? Pot să-mi imaginez o grămadă de chestii dar nu ceea ce contrazice logica și felul în care se învarte lumea aceasta. 

M-am ridicat în capul oaselor și am pus pauză, concluzionând că aveam senzația opusă celei pe care ar trebui să ți-o dea o meditație. Pentru că nu îmi place când sunt nervoasă, am sunat-o pe Lucy și i-am povestit această experiență exact cum am scris-o mai sus. Râsul ei mi-a alinat sufletul și pentru asta am considerat meditația reușită!

Fiecare învățăm diferit în și din viață, în funcție de percepția pe care o avem asupra lucrurilor. Pentru mine apa este esențială vieții când o consum. Pentru un pește – e singurul loc în care poate exista.            

Aventuri la Spa

În fiecare an de ziua mea mă aflu în altă țară, de asta îmi planific vacanțele în acea perioadă. Cum vreau să îmi ofer ceva deosebit, merg la spa. Nu că ar fi o extravaganță, ci că se presupune a fi relaxantă.

Am dat o șansă relaxării în Fuerteventura la spa-ul hotelului unde eram cazată.

Cum de ziua mea nu mai aveau locuri, că una din angajate era bolnavă, mi-au făcut programare 2 zile mai târziu, înainte de prânz.

Cu sufletul deschis, cu inima cântând și-n pas săltat m-am îndreptat spre spa-ul aflat la subsolul hotelului. Ceea ce achitasem deja suna așa: 30 de minute exfoliere, 30 de minute express facial și un ceai detox.

Am intrat, plină de speranță, în recepție. O domnișoară m-a salutat, m-a întrebat “Engleză sau germană?”, m-a invitat să iau loc și mi-a înmânat un formular spre completare (voia numele, mobilul, emailul, dar nicăieri nu mă întreba dacă sunt alergică la ceva).

Am completat și semnat. Aceeași domnișoară m-a introdus într-o cameră spațioasă dotată cu un pat, o chiuvetă cu o oglindă foarte lată și o cabină de duș.

M-a întrebat “Engleză sau germană” (da), mi-a spus în câteva cuvinte englezești, nelegate între ele, să mă lepăd de haine, mi-a oferit un chilot sigilat și mi-a arătat, așa cum ne arată însoțitorii de zbor cum să folosim vestele de salvare, patul pe care să mă așez cu un prosop pe mine.

M-am executat întocmai și am sărit în patul acoperit cu o bucată de plastic mare. Mi-a venit instant în minte că faza cu plasticul pe pat este specific criminalilor care vor să mențină “locul de muncă” curat. 🙂  

A revenit Elena, că acesta era numele domnișoarei, și m-a întrebat dacă … vorbesc engleză sau germană! I-am zis (iar) engleză. Cred că puteam să spun liniștită germană, că tot trei cuvinte știa.

Fără să mă avertizeze (luminos sau verbal 😛 ) ce vrea să facă, mi-a ridicat patul până am ajuns în poziția șezut, mi-a pus mâinile (mele) pe piept ca la un faraon (ca să țin prosopul) apoi mi-a aplicat ceva lipicios și rece pe spate, de mi s-a oprit respirația pentru câteva momente.

M-a împins la loc pe pat (brută mică!) și l-a coborât, mi-a acoperit capul și fața cu un prosop și mi-a uns tot corpul cu gelul acela rece, de simțeam că sunt pusă într-o cadă plină cu cuburi de gheață.

După aceea m-a împachetat, ca pe o mumie, în plasticul care acoperea patul, și m-a lăsat singură o vreme, fără să spună nimic, trântind ușa cu un “tranc!” puternic, de am sărit ca arsă. Am sărit iar când am auzit ușa deschizându-se ca și când cineva încerca să împingă un dulap greu prin cameră. Mă și gândeam: “Ăștia se mută și mă uită aici, înveșmântată de scandal”.  

Am început să mă gândesc la tehnica de relaxare de la Reiki și m-am liniștit puțin. Nu am apucat să o termin bine, că tresar iar. Ușa mă-tii!

A revenit și mi-a făcut în grabă o parte din treptele unui facial (poate asta însemna express! 😛 ) de parcă se temea că vine șefu` și o prinde servind un client în afara programului de lucru.

M-a lăsat din nou singură, anunțându-mă, de această dată, că pleacă, și am auzit iar ușa.

Am terminat relaxarea și am tresărit din nou la auzul ușii. Am auzit pentru o vreme dușul curgând.

Fără să spună nimic, mi-a tras prosoapele de pe mine ca un toreador care vrea să-l facă de rușine p`ăla micu`, pe taur adică, a ridicat patul scurt și la obiect în timp ce eu începusem să alunec la vale și am realizat că eram împăturită ca o clătită și nu-mi puteam folosi mâinile ca să-mi amortizez căderea. M-am oprit la timp cât să primesc niște papuci în picioare. Cum n-a zis nimic, am decis să-i ghicesc gândul (ajută și Wicca la ceva 🙂 ) și m-am poziționat în șezut, la marginea patului. Mi-a arătat dușul, cum arăți unui salbatic de ce e capabil focul, și a mimat să merg să îl folosesc.

Am mers încet, ca un bebeluș, prinsă în plasticul care se lipea și mai mult de mine cu fiecare pas făcut, și când am intrat în duș m-a ajutat să-l dezlipesc. Mi-a arătat prosopul cu care să mă șterg și dusă a fost.

Am pornit dușul (avea o singură manetă) care avea la ofertă numai apă rece și nu avea nici un simbol pe baterie ca să știu care e direcția spre caldă sau rece. Am așteptat, am mutat maneta în fel și chip și, când m-am prins unde era apa caldă, atunci am văzut că eram plină de nămol ca un drac.

Am încercat să fixez dușul cumva, că aveam nevoie de cel puțin două mâini să dau jos mâlul care se dovedea a fi foarte încăpățânat. Suportul era pus la înălțimea coșurilor de baschet. După câteva încercări eșuate în care n-am făcut decât să mă stropesc pe față și pe păr, am renunțat și m-am străduit să dau nămolul jos cu o mână. Mi-a luat mult timp, multă apă și multă concentrare să mă mențin în două picioare și când am ieșit victorioasă să mă șterg, m-am zărit în oglindă. Spatele mi-era plin de nămol, la fel și gambele. N-am mai avut nervi să intru în duș, m-am șters în grabă, mi-am aruncat hainele pe mine, am ieșit din cameră, i-am dat domnișoarei 5 euro (de ce? nu știu…) și am zburat la mine în cameră, fierbând ca un ibric pe foc (că tot sărise Elena peste ceaiul detox promis în reclamă).

Mă simțeam dezamăgită și nu știam pe cine să dau vina: pe școala la care învățase Elena sau pe hotelul care a angajat-o. Am urmat un modul de masaj, știu ce se întâmplă într-o ședință de acest fel și mă aștept mereu să primesc ceea ce m-a învățat Măruța mea, la Școala de Masaj Dragomir, însă nu toate maseuzele au fost la fel de norocoase ca mine. Din păcate nu ne putem face masaj singuri.

Altă dezamăgire a fost că una scria pe ceea ce am plătit și alta am primit. Exfoliere nu e sinonim cu împachetare!

Camera mea era fericită să mă vadă și eu pe ea. Am sărit în duș și mi-am spălat păcatele, nu, scuze, nămolul. M-a bufnit râsul când mi-am amintit că, în timp ce urcam spre cameră, era un domn în fața mea, pe care l-am depășit în fugă. Când am ajuns în fața lui, m-a întrebat dacă am avut un accident. Chestia cu spa-ul mă macina în continuare și nu am procesat ce a zis, așa că nu i-am răspuns. Abia acum mă prinsesem ce mă întrebase de fapt 😀 .       

Aventuri la poștă

Această întâmplare a avut loc tot prin 2015 (a fost un an încărcat 🙂 ). Găsisem pe olx.ro o persoană care vindea haine stil gotico-medievalo-renascentist (adică foarte potrivite mie 🙂 ) și acum așteptam, cu nerăbdare, coletul.

Ajung la Oficiul Poștal nr. 77 (o să intre în istorie!) care e mai aproape de noul sediu al companiei în care îmi desfășuram activitatea profesională și mă așez la coadă la mesagerie. Eram zen, muzica îmi gâdila auzul  și mă simțeam bine. Aveam trei persoane în față iar doamna din spatele ghișeului părea că se mișcă cu simț de responsabilitate, așa că m-am gândit că scap repede.

Am citit toate afișele de pe pereți (de cel puțin 10 ori), apoi mi-a atras atenția o monedă de 10 bani (pe care am și luat-o la plecare, cadou pentru Brownie 🙂 ) și am rămas cu ochii la ea, ca într-o meditație.

După 45 de minute ajung, în sfârșit, în fața ghișeului. Îi înmânez doamnei copia legalizată a buletinului meu și îi spun că am de ridicat un colet de la post-restant. Se uita la foaie și zice foarte importantă (ca și când misterele lumii curgeau printre buzele dumneaei):

– Asta e copia legalizată a buletinului.

(Pe bune??? Oh, ce bine că mi-ați zis, că eu nu știam, de asta venisem la voi, ca să mă luminați!) Da, doamnă. Am pierdut buletinul dar am această copie legalizată pe care o folosesc până când îl primesc pe cel nou.

– Când l-ați pierdut?

(Ce pana mea relevanță are? Vrei să pleci în căutarea lui?) Acum câteva luni, dar am neglijat să mă ocup de rezolvarea acestei probleme.

– Nu aveți alt act la dumneavoastră?

– Ba da, am legitimația de serviciu.

– Pașaport nu aveți? Nu putem accepta legitimația.

(Adică legitimația mea de serviciu expiră când intru cu ea într-un oficiu poștal? Trebuie să le spun ăstora de la muncă să ia măsuri. Pașaportul are, ca și buletinul, poza și numele meu. Dacă ți-e teamă că am găsit o copie de buletin pe stradă, a cărei poză seamănă, întâmplător, cu mine, și am venit să ridic un colet de existența căruia n-ar fi trebuit să știu dacă nu-l așteptam, atunci vreau să știu, cu lux de amănunte, unde ai făcut dumneata școala de detectivi poștali!) Nu am pașaport.

În spatele meu, la rând, un domn se amestecă în vorbă încercând, probabil, să îi sară în ajutor doamnei de la ghișeu:

– Nu aveți nici carnet de conducere?

(De ce? Ca să aibă, ca și pașaportul, doar poza și numele meu? Ce identificare se încearcă de fapt? Am venit să ridic vreo sumă mare de bani și vă temeți că nu-mi aparține? Poate fac trafic cu droguri sau arme de foc și vreți să mă prindeți în flagrant, în timp ce mă folosesc de acte false. Eu nu sunt Al Capone …, sunt mai bună decât el!) Nu am carnet de conducere.

– Îl plătiți ramburs?

– Nu, doamnă, am plătit deja prin transfer bancar. Am venit doar să-l ridic.

– Îmi pare rău, dar nu vi-l pot da (se consultase cu o altă detectivă din acel minunat oficiu poștal, care avea un nas format pe d`alde d`aștia ca mine, care umblă cu mișmașuri 🙂 ).

– În acest caz, cum aș putea să intru în posesia acestui colet?

– Păi spuneți persoanei care l-a trimis să meargă la oficiul poștal de unde l-a trimis și să declare că pachetul cu numărul X, de Y kg va fi ridicat de o altă persoană, la alegerea dumneavoastră, care să aibă și buletin.

(OK, adică de ce să nu complicăm situația asta, că era deja prea simplă, și pentru trei cămăși de mâna a doua am putea să angrenăm două oficii poștale din două orașe diferite și doi oameni care nici măcar nu se cunosc, dar schimbă mărfuri frecvent, fără probleme, de mai bine de 6 luni. Trăiască și-nflorească Poșta Românească!) Este improbabil să se întâmple asta, deoarece expeditorul coletului locuiește în mediul rural și trebuie să facă un drum până la oficiul poștal din cel mai apropiat oraș care se află la 50 de km distanță, ceea ce nu mi se pare foarte corect, în condițiile în care e vorba de trei bluze.

– Păi eu vă țin pachetul aici o lună, deci până atunci puteți rezolva.

– (Adică mi-l țineți conform regulilor voastre care spun că începând cu a treia zi de depozitare orice pachet neridicat se taxează cu X lei/ zi. Practic eu vă plătesc pe voi să-mi țineți un colet pe care refuzați să mi-l dați! Nu știu exact dacă acest curs de afaceri se preda în vreo școală și cum s-ar putea numi, că eu sunt depășită de logica acestui oficiu poștal!) OK, am înțeles. Vă mulțumesc frumos!

– Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult!

(Nu atât de rău pe cât îmi pare mie pentru creierul dumitale care dorește să îți părăsească craniul, dar nu găsește ieșirea. Sunt convinsă că o să pleci acasă cu lacrimile înnodate în barbă de grija mea). O zi bună vă doresc!

Am ieșit ca vântul, am sunat-o pe Nick și am interogat-o, doar a lucrat la poștă. Mi-a zis să mă întorc și să vorbesc cu diriginta. I-am spus că dacă dau la ghișeu de aceeași doamnă, plec cu o bucată de carne din ea și i-o dau lui Maiyun (prieten, care e doctor) spre analiză, să văd și eu cu ce se hrănește `mneaei de e atât de deșteaptă!

Am revenit la poștă a doua zi însoțită de pașaport, documentul care atesta cu certitudine că eu sunt … eu, și ghici ce? Am fost primită de aceeași doamnă. Nu știu dacă își amintise fața mea sau conversația insipidă avută cu o zi în urmă, cert e că m-a făcut extrem de fericită când mi-a întins prețiosul meu colet.

Ia cadoul … dă-mi chitanța!

Azi o să vă împărtășesc o tragicomedie care a avut loc prin 2015.

Locuiam în garsoniera Laurei (membră a Găștii Magice 😉 ), în buricul capitalei și-mi vedeam liniștită de viață. Vecinii ajunseseră să mă cunoască; cu unii chiar colaboram destul de bine, în folosul blocului care ne găzduia, în siguranță, locuințele.

Într-o dimineață de primăvară m-am trezit cu doamna F. la ușă. Era foarte emoționată. Avea o pungă de cadou în mână și cu o voce tremurândă și un zâmbet larg mi-a mărturisit că a venit să mă felicite pentru căsătorie și mi-a adus un cadou de nuntă.

M-am uitat la ea cu o privire tâmpă pentru că nu înțelegeam cum de ea a aflat că m-am căsătorit, iar eu, MIREASA, nu! Scena din fața mea părea că e din cu totul alt film (vorba lui Lucy).

După ce am făcut uz de toată amabilitatea și întrebările bine punctate că să înțeleg ce mă convinsese să mă căsătoresc, în universul dumneaei, am descoperit că, de fapt, informațiile le preluase prin utilizarea anticului obicei – trasul cu urechea – la o discuție auzită pe scara blocului, dintre vecini.

În sfârșit, mi-a urat casă de piatră și toate cele bune, i-am mulțumit frumos și i-am repetat că sunt sigură că e doar o coincidență de nume (da, mireasa purta numele meu și locuia cu noi în bloc).

A zis că a aflat de la socrul meu că m-am căsătorit cu fiul lui, preotul! I-am zis că prietenul meu are o barbă cu cioc, dar știu sigur că nu e preot (Sau este? Acum a băgat îndoiala în sufletul meu … 🙂 ).

“După lupte seculare”… (OK, discuția n-a durat 30 de ani, dar mi s-a părut o veșnicie) a înțeles că de fapt mă confundă și a zis că, dacă tot a venit la ușa mea, îmi dăruiește cadoul, că sunt prietena Laurei și că Laura îi e dragă. Și da, mi l-a lăsat mie, deși i-am spus să-l dăruiască miresei adevărate, când o să descopere cine e.

Cum observasem și din alte întâlniri fugitive cu ea că sănătatea ei mentală era un pic șubrezită, am păstrat cadoul (un storcător de fructe) exact așa cum mi l-a dat, doar l-am scos din punga de cadou și l-am pus în șifonier, până am uitat de el și de întâmplare.

După 6 luni …  mă pregăteam să plec la un seminar și aud că sună cineva la ușă. Am crezut că e Nick (altă membră a Găștii Magice 🙂 ), pentru că vorbisem cu ea mai devreme și a zis că trece să-mi lase niște haine să le duc la biserică sau să le dau cuiva care are nevoie.

Am deschis ușa zâmbind dar mi s-a șters zâmbetul instant de pe buze. Era doamna F.!!!

Avea o mină supărată și m-a luat direct, sărind peste “Bună ziua” și alte asemenea nimicuri cotidiene, cu o voce gravă, somându-mă să-i dau certificatul de garanție de la cadou, că are nevoie urgentă de el.

Am deschis șifonierul și i-am pus aparatul în brațe. Avea o hârtie în interior, dar cum nu-l desfăcusem, nu știam ce e. M-a interogat de ce nu l-am folosit. I-am spus, spășit, că nu prea le am cu fructele și nu am văzut rostul să-l desfac, să colecteze praf. Mă simțeam de-a dreptul vinovată în fața acestei forțe, care îmi citise pe chip, atât de repede, unul din “păcate” 😛 .

După ce a citit hârtia a decretat, plină de înțelepciune, că era un rețetar de sucuri, nu certificatul. I-am spus că altceva nu am. A reiterat că factura și certificatul erau în cutie. I-am zis că e posibil să fi aruncat cutia cu totul. Ea insista să o caut prin casă. Numai că nu m-a împins să intre să mă și supravegheze în timp ce-mi auto…percheziționam casa, aruncând, la un moment dat, un regret în eter: “Nici măcar nu-l meritai; tu nu ești prietena mea!”

I-am explicat timp de 15 de minute că nu am de unde să i le dau și i-am spus că e liberă să preia posesia cadoului, având în vedere că era intact (nu am vrut să fiu răutăcioasă și să spun că nici măcar nu aveam nevoie de el).

M-a privit de parcă eu venisem la ușa ei și încercam să îi vând o pereche de chiloți purtați; a refuzat ideea cu vehemență și a plecat strigându-mi în gura mare să îi pun factura și certificatul în cutia de scrisori imediat ce le găsesc, de preferat cât mai curând (doamne, ce ecou “minunat” are scara blocului!).

Acest dialog s-a întâmplat într-o viteză amețitoare, fără să-mi dea prea mult timp de reflecție sau reacție.

Abia după ce am închis ușa (și tensiunea mi-a revenit la normal) mi-am amintit că, de fapt, nu îmi dăduse aparatul în cutie, ci într-o pungă de cumpărături legată la gură, pusă, la rândul ei, într-o pungă de cadou. Deci nu aruncasem nici o cutie! De fapt nu aș fi avut motive să-l desigilez, știind că n-am să-l folosesc vreodată.

Au urmat câteva zile în care mi-am analizat serios opțiunile și am decis să scriu câteva rânduri, să le atașez “cadoului” și să le duc la ușa doamnei în cauză. Știind-o cum era, iute la mânie (probabil tulburare bipolară) și dorind să evit orice contact care i-ar putea cauza agitație (ei și mie), am apelat la ajutorul unui înger. Nu, nu din Rai, ci unul fără aripi, uman. Mult mai accesibil, da. 😉

Domnul V. era omul de bază al blocului. Se ocupa în principal cu curățenia, dar era foarte săritor și ajuta pe toată lumea cu ce putea. Ne câștigasem reciproc respectul de-a lungul vremii, îl ajutasem în câteva rânduri și asta m-a făcut să-mi iau inima în dinți și să îl rog pe el să ducă punga la ușa doamnei F. Părea temător când a aflat doleanța mea, dar nu m-a refuzat.

Astfel, trei luni mai târziu, am încheiat această “afacere” când domnul V. a livrat la ușa doamnei cadoul însoțit de o scrisorică cu acest conținut:

“Dragă doamnă F.,

Având în vedere că ați afirmat că nu meritam acest cadou (pe care l-ați adus personal la ușa mea, dintr-o eroare) vi-l returnez așa cum mi l-ați dăruit, adica fără cutie. 

Îmi pare rău pentru părerea pe care o aveți despre mine și, ca să vă ajut în această direcție, o să vă rog să nu mă mai contactați vreodată, în nici un fel, pentru că nu merit să fac parte dintre cunoștințele dumneavoastră.

Vă doresc o zi frumoasă!

Jo”

Nu ne-am reîntâlnit, nici măcar întâmplător. Un an mai târziu am părăsit țara, deci șansele unei întâlniri de … gradul 3 au scăzut la 0 😀 .

Familie vs. Prieteni (alias Gașca Magică)

Am primit recent un email care m-a impulsionat să scriu acest articol.

Fiecare ființă se naște și moare singură, dar din momentul în care se naște și până ajunge la finalul existenței pământene, întâlnește oameni care îi conturează caracterul, o împing de la spate pe un drum mai bun sau îi pun bețe în roate; îi deschid ferestre sau îi închid uși. Unii îi sunt alături pentru o clipă, unii pentru un timp, alții pentru totdeauna. Avem nevoie de toți acești oameni pentru a evolua.

Pe cel care ne întinde mâna ar trebui să îl apreciem la fel de mult ca și pe cel care ne închide ușa în nas, pentru că Universul l-a trimis în calea noastră să ne spună :”Acesta nu e drumul pe care trebuie să mergi! Încearcă următoarea ușă.”

Cei care sunt alături de noi și ne susțin ne devin prieteni, apoi, dacă reușesc să reziste testului timpului, devin parte din familia noastră de suflet.

Am avut norocul să am parte de foarte mulți prieteni, cele mai minunate și nobile ființe pe care soarta mi le-a scos în cale de-a lungul vieții, motiv pentru care îi consider familia mea. Unii au fost cu mine pentru o vreme, apoi drumurile ni s-au separat; alții au rămas alături de mine până azi și le mulțumesc pentru răbdarea și dragostea pe care mi-o poartă. Știu că pot fi un om dificil, mai tot timpul rebel, însă ei și-au pus mintea cu mine și m-au făcut fericită, rămânâdu-mi alături.

Sunt, deci, unul dintre oamenii care are o familie mare, formată din prieteni; o familie unită, frumoasă, puternică, pe care o respect, o iubesc și îi sunt alături la sărbătoare dar și în vremuri de restriște, așa cum și ea îmi e mie.

Știu cazuri în care familia naturală nu a reușit să facă individul să se simtă parte din ea, fiind oameni cu care nu avea nimic în comun sau prea puține; acesta din urmă s-a străduit o viață să se integreze, depunând eforturi emoționale care nu au dus nicaieri și care nu i-au astâmpărat setea de apartenență.

Nu consider că este greșit să ne construim noi una; nu văd nimic rău în a ne simți “în familie” în mijlocul unor oameni care nu sunt rude de sânge cu noi.

Există o vorbă în limba noastră care zice “Sângele apă nu se face” însă înclin să o contrazic. Ca în orice relație, când toate încercările eșuează, e bine să te retragi și să-ți investești energia în ceva care îți oferă satisfacție, îți aduce mulțumire sufletească, în oameni care sunt asemenea ție sau, mai bine spus, te completează.  

Știu că sună crud și insensibil, dar suntem cu toții ființe speciale și avem dreptul să alegem cu cine vrem să ne petrecem timpul, cu cine putem fi fericiți și în armonie, să fim noi înșine fără a trăi cu teama de a fi judecați sau blamați tot timpul. Oamenii care ne acceptă așa cum suntem, unici, sunt cu adevărat familia noastră.

Există familii care folosesc șantajul emoțional pentru a subjuga individul, a-l face să se simtă vinovat, dator, inutil, fără ieșire, pentru că “Familia nu ți-o poți alege”.

Zicala aceasta susține exact aceeași idee ca cea de dinainte, și vreau să arăt că există o altă opțiune, aceea de a alege formarea propriei familii, care oferă sentimentul de bine, acceptare, apartenență, înțelegere, suport moral și dragoste fără condiții.

Există părinți care se poartă cu odraslele lor de parcă le-ar fi stăpâni, deoarece n-au înțeles că au dat naștere unor ființe libere. Le-au creat pentru ele însele, nu pentru uzul lor personal. Au creat o altă ființă pentru a-i da ocazia să experimenteze și ea viața, în felul ei, prin alegerile ei, fără a-și aroga drepturi asupra ei. Menirea părinților este de a fi îndrumători, ghizi și educatori.

Scriu acest articol pentru prietenii mei, familia mea formată din oamenii cei mai frumoși, cei mai dragi, cei mai minunați, care mi-au fost alături când mi-era bine și în special când mi-a fost rău, care au acceptat perioadele mele de tăcere fără să le ia personal, care m-au îndrumat și ajutat fără să mă judece sau să aștepte ceva în schimb, care au râs și plâns cu mine, care mi-au încurajat și susținut ideile nebunești, care mă iubesc și pe care îi iubesc enorm, indiferent cât de des sau rar vorbim, indiferent câte țări ne despart.

Când sunt cu ei simt cum sufletele noastre vibrează până se topesc unul în altul, formând unul singur. Simt cum mi se umple inima de o bucurie egală cu cea pe care o trăiesc asceții când se află în prezența divinului. Mi se umplu ochii de lacrimi numai când mă gândesc la cât de modești, frumoși și luminoși sunt toți, de parcă sunt creați din sentimente, nu carne. Având în vedere că sunt parte din viața mea, își vor face simțită prezența și în articole.   

Mă simt onorată de prezența lor, mă simt completă și tot ceea ce-mi doresc este să-i am alături cât mai mult timp!

Familia este celula de bază a societății … Ce ne facem dacă nu am fost suficient de norocoși să ne naștem în una care să ne ofere ceea ce avem nevoie ca să creștem frumos? Nu, nu înseamnă că suntem singuri, ci că suntem capabili să o formăm din oamenii pe care îi întâlnim pe drumul vieții.

Știu familii formate din bunici-părinți-copii-nepoți care sunt unite și le admir, dar știu și familii formate din oameni frumoși, care nu sunt legați prin sânge și sunt la fel de frumoși!

Și unii și alții formează baza societății, a unei societăți sănătoase și armonioase!

P.S. “O familie de suflet e ca o farfurie cu mâncare. Oricât de diferite sunt ingredientele, împreună formează o mâncare gustoasă!” (vorbele înțelepte ale lui Lucy 🙂 ).

Familia nostră are și un nume: Gașca Magică, inspirându-ne după faptul că, în unele părți ale lumii, casele au nume. Gașcă – pentru că sunt niște ființe prietenoase, calde și naturale; Magică  pentru că au apărut în viața mea când predasem armele și nu mai așteptam nimic.

Liniște! Mama Geea se odihnește :)

Astăzi, 22.04.2020, sărbătorim (ca în fiecare an) planeta Pământ, astfel că am decis să scriu acest articol în cinstea ei.

Mulți oameni se plâng datorită faptului că viețile lor au fost date peste cap de Coronavirus.

Am auzit o mulțime de păreri legate de apariția acestuia: că este o conspirație a chinezilor, rușilor și/sau a americanilor, că e de vină sistemul (Care sistem? Nu contează! Unul din ele, că sunt atât de multe…), că e o binecuvântare de la Dumnezeu pentru ca ei să se odihnească, că e un blestem de la Dumnezeu pentru ca ei să moară sau să le falimenteze afacerile.

Știu că nimeni nu m-a întrebat ce cred despre asta, dar nu mă puteți face să tac, atâta vreme cât am un creier plin cu cuvinte care încearcă să-mi evadeze pe gură ori de câte ori încerc să respir, să mănânc sau să casc, așa că lăsați-mă să mă desfășor 🙂 .

Cu câteva excepții (da, câteva raportat la numărul de oameni care locuiesc pe Mama Pământ în prezent) oamenii iau totul de bun: faptul că respiră, că pot auzi, că pot vedea, că pot mirosi, că se pot mișca, Natura și tot ce-i înconjoară, propriile trupuri și, evident, pământul pe care calcă, adică planeta pe care au avut norocul să se nască.

Are cineva idee care erau șansele ca planeta noastră minunată să fie capabilă să mențină viața? Mici spre deloc. DAR … ceva s-a întâmplat, de fapt mai multe ceva-uri extraordinare și unice, și dacă vreți să aflați care sunt acelea, vizionați serialul documentar Universul (2007-2015) care e încă pe Netflix și serialul documentar Planetele (2019) făcut de Brian Cox și care este pe BBC iPlayer momentan, dar poate fi găsit și în alte locuri.

Eu, după ce le-am văzut, am rămas șocată când am realizat că șansele ca Mama Geea să nu fi existat erau de 99,99% , deci acelea erau și șansele ca noi să nu ne fi aflat aici, acum!

Indiferent cine sau ce este vinovat de apariția acestui virus, eu o văd ca pe o pauză pe care Mama Geea a decis să o ia, cumva, departe de noi.

Dacă vă opriți pentru o secundă și vă imaginați planeta noastră ca pe o mamă umană care are grijă, zi și noapte, fără pauză, de nu mai puțin de 7,8 miliarde de copii de toate vârstele, toate caracterele, cu probleme diferite, alergând bezmetici peste tot locul (510.072.000 km pătrați), bătându-se, stârnind războaie, furând jucăriile celorlalți, rănindu-se/omorându-se între ei și rănind/omorând alte creaturi fără nici un motiv, otrăvind solul, apa și aerul, punând-o, astfel, și pe ea în pericol, ați putea spune că această biată mamă a ajuns la capătul puterilor și că e scoasă din minți, și ați avea dreptate!

Nu ne poate arunca în spațiu, nu poate scapă de noi atâta vreme cât suntem în viață (adică fără să ne ucidă cu mânuțele ei 😛 ) dar a găsit o cale de mijloc prin care să ne țină la o distanță suficient de bună, care să-i permită să stea, în continuare, cu ochii pe noi.

Are nevoie de liniște, de odihnă, de relaxare, de reîncărcare a bateriilor și toate acestea le face tot pentru binele nostru. Lucrurile sunt foarte simple: dacă nu există planeta, nu există nici oameni!  

Ce facem noi, în acest timp, pentru ea? Păi … ne comportăm ca niște copii răsfățați și egoiști, pentru că așa am decis să ne manifestăm: „Planurile mele de vacanță sunt distruse”; „mă plictisesc în casă”; „nu mai suport să stau degeaba”; „mi-e dor de serviciul meu” (pe care, atunci când îl aveam îl uram atât de mult că-mi învenina sufletul); „nu mai pot organiza petreceri și grătare”; „nu mai pot ieși să-mi plimb mașina ca să mi-o admire vecinii/vecinele”, și lista poate continua.

Singurul rezultat trist, în afara faptului că distrugem singura ființă care ne ține în viață, este numărul de decedați în urma virusului. Nici unul dintre cei pe care îi iubesc nu a murit ca urmare al lui și pentru asta sunt recunoscătoare în fiecare clipă. Îmi pare foarte rău pentru toți cei care au pierdut o persoană dragă și tot ceea ce pot spune este că toți cei care au plecat se află într-un loc mai bun. Sunt ACASĂ și acolo vom ajunge cu toții într-o zi, fără excepții. Eu una abia aștept să mă reîntorc acasă.

Până atunci însă, de ce să nu privim lucrurile din altă perspectivă, să ne oprim din a ne vedea ca fiind victimele unui complot și să ne întoarcem atenția către Mama Pământ, către nevoile, dorințele, planurile ei pentru noi. De ce să nu începem prin a-i arăta respect și dragoste așa cum ne respectăm și ne iubim propriile mame?!

La mulți ani, Mamă Pământ!

P.S. Aș dori să mulțumesc, pe această cale, Bibliotecii Publice din New York pentru poza din articol.

Angajând un … Curriculum Vitae

Știu că toți am fost “liber cugetători” (fără serviciu) măcar o dată în viață și îmi amintesc cu groază de acele perioade. Nu pentru că nu aveam un salariu, ci pentru că trebuia să-mi actualizez C.V.-ul!

Cum poate spune o bucată de hârtie ceva folositor despre tine, ca persoană? Îți spune numele, vârsta, sexul, urmate de o listă scurtă (sau lungă) de școli și cursuri pe care le-ai urmat, apoi o listă scurtă (sau lungă) de locuri de muncă. Ăsta ești TU??

Te îndeamnă să scrii și ce calificări, abilități și puncte forte ai. Poți să transcrii tot dicționarul limbii române (sau engleze – “după buget, Coane Fanică”)  pentru că nimeni nu va putea să le vadă în practică și să le evalueze până nu te angajează, nu?!

Am început să citesc multe articole care te învață să îți faci un C.V. invincibil, însă după primele fraze m-am plictisit. Ar trebui să mă limitez la a fi doar un nume pe o hârtie?

Am o prietenă care, prin natura meseriei, citește mii de C.V.-uri și îmi povestea că de multe ori le citește pe verticală, căutând cuvintele cheie care ar trebui să fie parte dintr-un C.V. știgător. Asta mi-a dat de înțeles că toate C.V.-urile ar trebui să fie standard, ca ouăle într-un cofrag. Până și acelea sunt mai mari, mai mici, albe, maronii. Cum se așteaptă angajatorii să fim toți la fel, când Mama Natură ne-a creat unici?!

Cum am demisionat recent, am decis să testez una din teoriile mele dragi și am compus o scrisoare de intenție în stilul meu “jurnalistic” (cum spunea profa coordonatoare cand a citit prima mea tema 😛 ), nu politicos si rece. Da, mă încăpățânez să cred cu toată inima mea că lumea noastră este compusă din oameni, nu roboți, și angajatorul potrivit care va citi scrisoarea mea mă va angaja ca om, nu ca C.V.  

* N.B. Imaginea folosită în articol a fost făcută de Steve Harvey și a fost postată pe website-ul unsplash.com. Aș dori să-i mulțumesc frumos, pe această cale, pentru ea.