Aventuri la … coafor !

„Nu știu alții cum sunt, dar eu…” de când mă știu, am avut parte de aventuri cam peste tot pe unde am fost.  Unele au fost groaznice, altele ilare, însă chiar și cele groaznice au stârnit râsul prietenilor mei, pentru că exist să-i fac să râdă cu lacrimi și reușesc mereu, motiv pentru care aventurile sunt un motiv de bucurie, indiferent cum le percep inițial.

Nu aș fi vrut să am o viață banală, astfel că mi s-a oferit ceea ce am dorit 🙂  (grijă mare cu ce dorințe aruncați în Univers 😉 ).

Una din ele a avut loc vara trecută, în orășelul meu, Exmouth.

“Cineva, nu spun cine, persoană importantă” mi-a sugerat să-mi vopsesc pleata neagră. E real că mă săturasem de toate tonurile de roșu încercate și am spus “de ce nu?!”. Zis și făcut.

Am luat la pas orașul să aflu prețuri, pentru că pleata mea e foarte mare și mă așteptam ca prețurile să fie pe măsura ei. Din 6 coaforuri am ales unul “exotic” (turcesc) și ieftin (50 pounds) al cărui patron nu s-a speriat de claia mea de păr și a acceptat, foarte senin, provocarea.

Am făcut programarea într-o zi când ieșeam la 14.00 de la serviciu și am mers, punctuală, la salon.

Patronul era ocupat cu o doamnă al cărui păr îl transformase în păun, dar mi-a arătat din priviri o angajată tânără, care urma să mă ia în primire.

Dumneaei m-a întrebat cu o voce de mierlă dacă aș dori să fiu servită cu un ceai sau o cafea (dacă știam ce mă așteaptă, îi ceream ceva mai tare 🙂 ).

I-am zis că aș dori o cafea … turcească, doar eram într-un coafor al Orientului Mijlociu. Soția patronului, deși turcoaică, nu știa ce este aceea, așa ca a întrebat-o pe angajată (care era tot de-a lor).

Ea i-a zis simplu: ”Știi cum se face ceaiul turcesc? Așa se face și cafeaua.”

Soția patronului a dispărut și a revenit după 3 minute spunând că nu au cafea. Cum am rezolvat și problema asta spinoasă, i-am mulțumit frumos și am adăugat că nu doresc altceva.

M-am așezat pe scaunul confortabil și am așteptat catalogul cu culori, în care i-am arătat coafezei cel mai negru posibil, după care s-a apucat de meșterit.

A ratat să îmi pună cremă pe conturul feței, dar am zis că în UK e altă procedură sau saloanele de aici au alte soluții, mai puternice, cu care să șteargă culoarea ajunsă pe piele, așa că am zâmbit tâmp, ascultând muzică și visând la cât de și mai frumoasă o să fiu la final.

Orele treceau, fata făcuse jumate din păr și terminase un castron de vopsea (jumate era pe fața mea, pentru că părul era liber și simțea nevoia să-mi mângâie chipul), așa că a dispărut să mai aducă marfă.

A revenit și a continuat operațiunea „doi pe față, doi pe … păr”, în timp ce mă întreba ce altceva mai doresc după vopsit. I-am zis că aș vrea să-mi lase părul umed, că `mnealui are personalitate și îi place să se usuce natural, dar aș vrea să-mi ia puțin din vârfuri și, dacă poate, să-l împletească normal.

Și-a întrebat patronul dacă fac împletituri, el a zis nu. I-am explicat că nu vreau nimic fancy, pur și simplu o coadă de cal împletită. A spus că asta poate face.

După ce a terminat și al doilea castron, patronul i-a zis ceva în turcă, și nu știu limba, dar după acțiunea care a urmat, cred că i-a spus că am stat prea mult cu vopseaua pe jumate de cap, așa că m-a îndrumat către spălător.

Când a început să-mi spele părul, am simțit un junghi în plex, și am știut că se întâmplă ceva necurat. Spăla părul cum spălau femeile, pe vremuri, rufele la râu! Ceafa n-a văzut apa, că la școala pe care a urmat-o ea i s-a spus, probabil, că partea din spate a craniului nu se vede, așa că mi-a lăsat-o plină de vopsea.

A adăugat balsam însă l-a clătit până n-a mai rămas nimic. Când m-a mutat pe alt scaun și a luat din sertar o perie deasă cu care a început să mă țesale de sus în jos, am crezut că o să leșin. I-am spus că părul meu are o textură fină (dacă ochiul ei de profesionistă nu observase) și fiind atât de lung nu merge descurcat cu o astfel de perie, în schimb merge încurcat foarte bine 🙂 .

I-am arătat în sertar un pieptăn asemănător cu cel pe care îl folosesc eu, și a continuat cu el, de sus în jos, și după câteva mișcări de acest gen, părul meu, minunata mea pleată!, puterea și bucuria mea! (de asta îl înțeleg pe Samson 😉 ), era ca lâna unei oi care colindase capie multe tufișuri cu ciulini. Singurul lucru pe care îl vedeam în fața ochilor era foarfeca.

Mi-am păstrat calmul (îmi fugise zâmbetul de pe buze) și i-am spus că părul are nevoie de balsam mult. Mi-a adus balsam, i-am luat pieptănul din mână și am încercat să-l descurc, însă nu reușeam.

Ea mă tot întreba dacă vreau să-mi taie vârfurile. I-am zis că înainte de toate trebuie să-l văd descurcat. A adăugat că dacă îl vreau și uscat, mai adaugă 15 pounds la tariful inițial. I-am repetat că descurcatul e prima fază, apoi restul, și nu mai vreau vârfurile tăiate (abia știa ce tip de perie are nevoie, deci nu eram dispusă să o am în preajmă cu un obiect ascuțit), și nu, nu vreau să-l usuce, cum de altfel îi spusesem la început (memoria de goldfish o făcuse să uite de lăsat umed și împletit. E drept că trecuseră 3 ore de când mă pusese pe scaun, însă îmi era greu să cred că uitase ce am spus).

A zis că îi luase puțin mai mult de 20 de minute să-l vopsească (atât calculase ea, în nu știu ce instrumente de măsurare a timpului, probabil turcești).

Când patronul a văzut că încerc să mă descurc singură m-a intrebat dacă plâng (țineam capul în jos). “Nu încă, mai am puțin”. A râs și i-a spus angajatei să-mi taie vârfurile mai repede, sau ce mai are de făcut, că nu mai este timp (ori venea o altă programare, ori închideau … ghereta).

Când am auzit asta, m-am ridicat cu părul șiroind, l-am făcut repede coc și am întrebat cât mă costă tot ce a făcut până în acel moment.

Ea a zis să stau să mă șteargă pe față (se chinuise cu ceva cremă, dar vopseaua era foarte puternică și nu cedase).

I-am repetat cuvintele patronului, că nu mai are timp, așa că doresc să plătesc și să plec. Mi-a zis 55 pounds (mai mult cu 5 decât tariful inițial).

N-am zis nimic, am plătit și când am dat să ies, ea a strigat în urma mea dacă vreau să-mi facă programare pentru a doua zi, să-mi taie vârfurile. I-am zis că o să mi le taie un prieten, care nu e frizer de meserie, “mulțumesc frumos și o zi minunată”!

Am părăsit incinta în goană și când mi-am aruncat ochii într-o vitrină am văzut cât de mânjită eram pe toată fața. E drept că după încercarea ei de a-mi spăla părul, nu mai avusesem curaj să mă uit în oglindă, de teamă să n-o sparg cu privirea, atât eram de nervoasă. Apa îmi picura pe haine și a trebuit să le arunc când am ajuns acasă.

Drumul de la coafor acasă e destul de lung și trece prin tot orașul, așa că am făcut un calcul scurt în minte, și am ales străduțe mici, pe care m-am furișat ca un criminal căutat de poliție, evitând privirile trecătorilor. Se nimerise o zi caldă, însorită, și toți oamenii din oraș se deciseseră să iasă la plimbare, mai ales pe străduțele mici, care de obicei erau pustii. Dacă asta nu fusese suficient, niște amici au trecut cu mașina pe lângă mine și m-au claxonat prelung, motiv în plus să atrag privirile oamenilor. Când m-am vazut în fața casei am respirat ușurată. Știam că majoritatea celor din casă sunt la serviciu.

Yeah, right! Ca un făcut, jumate din ei erau în curte, cica li se dăduse liber! “Mulțumesc Universule, chiar simțeam nevoia să fiu admirată azi!”

Am văzut cum li se deschid gurile pe rând a șoc, dar când au dat cu ochii de privirea mea n-au avut tupeul să mă întrebe nimic, așa că am trecut pe lângă ei în goana calului nebun și m-am retras în camera mea primitoare și calmă. În sfârșit singură!

Am luat un pumn de balsam și l-am întins pe păr, am bocit și suspinat după fiecare fir care cădea în gunoi, și după jumate de oră l-am readus în simțiri.

Am coborât în curte să fumez o țigară eliberatoare și una din vecine s-a apucat să-mi curețe vopseaua de la ceafă, că asta nu reușisem.

În timp ce povesteam aventura i-am văzut pe toți cei adunați cum încep să se relaxeze și să râdă din toată inima, pentru că oricât de pornită eram și oricât de mult mă marcase experiența, nu am putut să o povestesc ca pe o nenorocire, ci ca pe ceva foarte nostim.

Viața este minunată, da. Oricât de straniu sună, eu o iau în serios, dar o trăiesc în joacă…