Credință versus Religie

Am văzut recent un episod din serialul Da Vinci`s Demons care avea o scenă foarte dură: turcii (care cuceriseră un oraș italian) aliniaseră prizonierii, cerându-le să aleagă: se lepădau de religia lor (catolică) pentru a trece la Islam păstrându-și astfel viața sau rămâneau catolici și-și pierdeau capul.

M-am pus în locul prizonierilor, nu aș fi putut să ratez asta (trăiesc conștient, nu? 😉 ) și mi-am dat seama că eu aș fi renunțat la religie (oricare ar fi fost ea) într-o secundă. De ce? De ce nu?

Sunt o ființă care a ales să se întrupeze pe această minunată planetă pentru a experimenta viața și pentru a evolua, ori ciopârțirea corpului fizic mă pune în imposibilitatea de a face asta. Încă există oameni care spun că ceea ce am scris este hulire (a bisericii, a reprezentanților ei, a lui Dumnezeu) însă pot să-i contrazic: credința nu stă în gură, în vorbe, în biserica la care mergi, în gesturile pe care le faci când te rogi, în mâncarea pe care o mănânci, ci în inimă.

Acolo nu poate vedea nimeni, decât tu.

Religia și credința sunt două chestii distincte iar oamenii le confundă tot timpul, de fapt consideră că sunt sinonime. Chiar nu sunt.

Cred că aici este problema societății, în general, și de aici pornesc multe nedreptăți.

Religia se practică la biserică (de ce numai acolo?), motiv pentru care oamenii se îngrămădesc în ea, țin sărbătorile cu cruce roșie, respectă duminicile, țin posturile, dar practică ritualurile mecanic, “pentru că așa zice popa” sau “așa scrie în calendarul bisericesc”.

Credința, pe de alta parte, “se practică” în fiecare clipă (sau, cum frumos a scris cineva: “fiecare gest trebuie să fie o rugăciune”).

Nu o dată am văzut oameni religioși transformându-se în “monștrii” în viața de zi cu zi, oameni care nu respectau “poruncile” elementare din cartea lor sfântă …

Nu ne definește apartenența la o religie, ci caracterul, alegerile pe care le facem ca oameni, în orice situație, felul în care alegem să reacționăm la tot ce ne oferă viața.

Sunt de părere că un om ar trebui să se nască cu două drepturi esențiale: dreptul de aș alege prenumele și religia, în felul acesta ar fi autentic.

Cel mai simplu și frumos a spus-o unul din înțelepții vremurilor noastre: „Dumnezeu nu are nici o religie.” (Mahatma Gandhi)

Click Here to Leave a Comment Below

Leave a Reply: