O zi în UK

Lisa a fost liberă în aceeași zi cu mine. Am decis să petrecem timp împreună, fără să avem un plan clar. Când ești cu persoana potrivită, n-ai nevoie de planuri elaborate. Era prima noastră ieșire, deși ne știm de peste patru luni. A început prin a fi colega mea de serviciu și a sfârșit prin a deveni prietena mea.

Mi-am început ziua cu o plimbare pe plaja din Budleigh Salterton, deși ploua și bătea vântul.

În zare se vedea lumina soarelui ca o cortină peste mare. Am stat o vreme acolo, mulțumind Universului că sunt într-un loc atât de frumos, și am grăbit pasul spre salonul de cosmetică. Când sunt pe plajă, pierd noțiunea timpului.

Fiona m-a primit zâmbind. Pregătise tot ce avea nevoie să-mi ofere o porție de răsfăț. Întreaga oră am fost între vis și trezie.

Când am ieșit, am sunat-o pe Lisa. Încă ploua. Am așteptat-o într-o farmacie, căutând o gleznieră pentru proaspăta durere de picior. A ajuns repede. Parcase în apropiere. Mi-a pus în mâinile înghețate paharul ei cu cafea. Îmi păstrase jumate. La serviciu, când lucrăm în echipă, ne răsfățăm partenerul: o prăjiturică, un biscuit, o felie de măr.

Era fericită că putem să umblăm câteva ore fără să ne gândim la sau să vorbim despre serviciu. M-a privit ștrengărește și m-a informat că mă va duce la Grădina Botanică Bicton.

“E locul unde te potrivești cel mai bine, crede-mă! Am vrut să te aduc aici de multă vreme”.

M-aș fi potrivit și mai bine dacă era o zi însorită de toamnă, însă ploaia era pusă pe treabă și nu părea că va lua o pauză prea curând. Cât am fost capabilă să văd din parcare m-a impresionat: Natura în tonuri de galben până la maro și de la verdele cel mai deschis până la cel mai închis. Eram fascinată! Lisa vizitase grădina pe timp de vară și îmi descria extaziată cum o să venim cu coșuletele de picnic, o să mâncăm întinse pe păturici, privind copacii și păsările… Am zâmbit văzându-ne cu ochii minții în toate acele ipostaze. “Un vis simplu și frumos de care mă voi ocupa personal” mi-am zis privind-o cât de vorbăreață devenise, doar imaginându-și acea zi din viitor.

Următoarea oprire a fost la A la Ronde. “O căsuță mică și frumoasă” adăugase ea. Din păcate era închisă, dar ne-am propus-o spre vizitare în viitor. Era o casă cu 16 laturi din secolul XVIII.

Am revenit în șosea și Lisa și-a amintit un alt loc pe care voia să mi-l arate. A parcat în curtea unei construcții masive în timp ce mă întreba unde e intrarea. Parcarea era plină. Când am intrat în incintă am rămas cu gura cascată. Simțeam nevoia să împartășesc cuiva uimirea mea și, cum am dat cu ochii de un angajat, i-am spus “Aveți un magazin superb!” Omul a zâmbit larg și mi-a adresat un “Mulțumesc!” sincer.

Era un magazin posh, cum zic englezii la orice depășește nivelul mediu, cu o mare diversitate de produse alimentare, băuturi, legume, fructe, etc. . Felul în care erau aranjate era plăcut ochiului;  te făcea să te oprești la fiecare produs în parte (foarte buni pe partea de marketing!).  Eu îi spun la vânt “puturosule” când merg la cumpărături, însă acolo m-am oprit să citesc toate etichetele și să admir toate produsele. Aveau o aripă cu jucării, una cu cadouri, un food court și o cafenea. Mirosul de mâncare proaspăt gătită, cafea prăjită și croissante calde îmi tulburase simțurile.

Nu știu când a trecut timpul, dar la finele vizitei m-am simțit de parcă vizitasem altă lume. Ce mă readucea la realitate erau sunetele admirative ale Lisei când descoperea altceva și altceva, și mi le arăta ca un copil ieșit pentru prima dată cu mama la cumpărături.

Am cumpărat câte ceva, i-am luat și ei un cadou, iar la ieșire mi-am aruncat încă o dată privirea spre interiorul magazinului. Ochii mi s-au intersectat cu cei ai angajatului căruia îi împărtășisem bucuria mea la venire. I-am urat o zi frumoasă, dar n-am apucat să termin bine fraza, că l-am auzit spunând: “Pot să vă ofer o varză cadou?”

Întrebarea a rămas în aer. Încercam să-mi dau seama dacă am auzit bine, în timp ce căutam o explicație a ofertei lui (da, specific feminin 🙂 ). Văzându-mi nedumerirea, a adăugat repede că au primit-o ieri și nu mai era proaspătă. Până să apuc să deschid gura, am auzit vocea suavă a Lisei: ”Desigur, mulțumim!” Omul s-a apropiat de mine fericit, de parcă urma să-mi înmâneze cupa de aur a celui mai bun client, și mi-a pus varza în mâini. Tot ce mi-a venit să zic a fost: ”Pot să vă pup?” Mi-a răspuns prin a-mi întinde brațele și m-a strâns atât de tare, că am ratat ultima gură de aer.

Era un domn la vreo 50 de ani, grizonat, mare cât un munte, frumușel și tot un zâmbet. I-am mulțumit încă o dată pentru cadou și am părăsit magazinul în pas agale. El a rămas uitându-se după noi. Până la mașină Lisa mi-a făcut capul … varză 🙂 . I-am dăruit-o ei pentru că era mare și departe de a fi ofilită. De fapt abia o punea la raft. Încă avea brobonele de apă pe foi. Lisa spunea că omul a vrut să-mi dăruiască ceva, orice, și varza a fost singurul lucru pe care îl avea în mană (la fel de bine putea să țină în mână cheile unui Mitsubishi Galant din 2003 🙂 ).

Mă uitam la ea cum făcea pe detectivul, despicând firul întâmplării în 14. Era atât de fericită, că râdea în hohote. E și mai frumoasă când râde. Tot drumul am auzit variațiuni pe aceeași temă, concluzia finală fiind că-l vom vizita iar.

Se numește Darts Farm Shopping Village și e în Topsham, suburbia Exeter-ului. Pe net am văzut că era mult mai mare și am înțeles de ce era așa scump: e aprovizionat de fermele mici și mijlocii din zonă, deci totul e bio.

Plimbarea noastră s-a încheiat la spital. Lisa avea programare la analizele de sânge. Era prima dată când intram într-un spital din UK. M-a șocat pentru că era varianta de design interior la care mă gândeam de câte ori mergeam în vreun spital din București.

Aducea mai mult cu o grădiniță: pereții colorați în tonuri calde și plăcute, un avizier plin cu anunțuri de tot felul pe teme medicale, mese mici cu jucării, carți și jocuri, scaune suficiente și curate, personalul amabil și zâmbitor, de parcă eram la o agenție de voiaj. Până și pacienții,  majoritar bătrânei, erau zâmbitori și gata de dialog.

La 12.20, exact cum i se spusese, au invitat-o în cabinet. Am mers cu ea; promisesem c-o țin de mână 🙂 . Am făcut o ultimă încercare de voluntariat, dar asistenta m-a refuzat zâmbind. Lisa se schimbase la față, picioarele îi cedaseră, dar și-a revenit până în parcare. Cum a dat cu ochii de varză, a reînceput glumele.

Ploaia se oprise, soarele reușise să străpungă pătura de nori. Ne-am îndreptat spre plajă, locul favorit al tuturor celor din oraș. Am rămas în mașină tăcute, privind valurile agitate lovind nisipul.

Am deschis geamul. Pe lângă zgomotul liniștitor al mării am simțit mirosul sărat de alge si scoici. Auzeam pe fundal “Take me to infinity” a lui Consoul Trainin`… Eram prezentă în moment, îl savuram cu lăcomie și simțeam că sunt exact unde trebuie să fiu. Există un număr mic de sentimente importante pentru o ființă umană; sentimentul de apartenență e unul din ele.

Ne-am rupt cu greu din visare. Lisa trebuia să meargă la mama ei, s-o ajute la pregătiri, că luau cina în familie. Ne-am mulțumit reciproc pentru ziua aceea, pe cât de simplă, pe atât de minunată, și am refuzat să ne facem alte planuri. Știm deja că, în cazul nostru, deciziile luate de pe o zi pe alta dau rezultate pozitive.

Am ajuns acasă cu un zâmbet tâmp pe chip, am pornit muzica și m-am aruncat în pătucul meu odihnitor. Am privit tavanul mult timp, fără să mă pot mișca. Eram fericită! Era senzația aceea care se localizează în interiorul plexului, de lumină, caldură și calm, de bine. Nu mai știu dacă citisem sau auzisem undeva, dar e senzația pe care o ai când ții în brațe un animăluț mic și pufos. Îmi fusese dor de ea. Îmi lipsise mult timp. Ruptura pe care o provocasem între mine și cei din jur prin plecarea din țară, lacrimile vărsate în prezența sau lipsa mea, mă făcuseră, pentru o vreme, să mă consider egoistă și să mă condamn crunt. Poate de asta începutul în UK a fost dificil.

Nu mai pot privi în urmă, m-ar durea să retrăiesc prima lună. Universul însă a fost cu ochii pe mine tot timpul. N-o simțeam, eram prea îndurerată, însă găsea moduri prin care îmi demonstra prezența lui. Erau chestii mici, dar cu atenția mereu trează, nu aveam cum să nu le observ: un cățel foarte hotărât să mă îmbrățișeze și să-mi spele lacrimile; o cioară dispusă să dialogheze cu mine ca de la om la …cioară 🙂 ; un grup de copii care m-au invadat precum Imperiul Otoman, deși iarmarocul la care veniseră era mult mai interesant decât prezența mea pe o bancă în apropierea lui; multele zâmbete și saluturi de la simpli trecători… toate acestea și multe altele îmi spuneau că nu sunt nici o clipă singură.

Acum o și văd. Iar oamenii aceștia, Briții, nu încetează să mă uimească cu drăgălașenia lor…