Trăieşte clipa!

Un prieten a trecut în nefiinţă (s-a făcut aproape un an, dar simt durerea de parcă s-a petrecut ieri …), un altul se pregăteşte să-l urmeze, şi nu ştiu ce reacţie trebuie să am sau dacă există o reacţie potrivită pentru asemenea cazuri. Nu sunt cazuri, sunt realităţile noastre.

Azi mergem pe stradă, admirăm soarele, natura, copacul din faţa blocului; mâine mergem la înmormântarea cuiva drag, ne luăm la revedere, după care, a doua zi, mergem la serviciu, la cumpărături şi tot aşa …

Continuăm să ne întrebăm ce este viaţa şi cu toate astea întârziem în a începe să o trăim cum trebuie. Nu devenim mai buni cu cei din jur, mai îngăduitori cu omul care ne loveşte în treacăt, mai înţelegători cu vecinul care încearcă să intre pe uşa blocului în acelaşi timp cu noi, mai binevoitori cu șoferul care încearcă să iasă din parcare în faţa noastră. Nu privim ceea ce avem în jur ca pe ceva ce azi e şi mâine poate nu, ci ne comportăm de parcă am fii veşnici şi plictisiţi. Luăm totul de bun. Greşim şi refuzăm să o vedem.

Chiar nu există ceva suficient de şocant care să ne trezească literalmente LA VIAŢĂ, să ne facă să apreciem fiecare clipă, fiecare respiraţie, fiecare zâmbet, fiecare gest frumos, fiecare pală de vânt, fiecare floare, şi să ne sădească dorinţa unei transformări interioare care să contribuie cu ceva frumos la existenţa celor din jur?

Chiar nu înţelegem că ceea ce lăsăm în urmă aduce o contribuţie foarte importantă la ceea ce va fii viaţa în viitor?

Amânăm fericirea pe mâine, în timp ce azi ne simţim ca ultimii oameni şi alergăm disperaţi după bani. Dacă mâine n-o să mai fim, ce valoare vor avea banii făcuţi azi?

Nu vreau să aud “ai dreptate, ar trebui să schimbăm ceva în existenţa noastră”, ci vreau să analizaţi serios ceea ce numiţi „viaţă” şi să luaţi măsuri drastice ACUM.