O poveste cu un brăduț … și nu numai

Eram în State pe atunci și se apropia Crăciunul. Nu agreez ideea de a cumpăra brad real. Mă doare sufletul gândindu-mă că sunt tăiați pentru a ne satisface nouă niște fițe de domnișoare.

Vrei brad, plantează-l în curte și împodobește-l anual sau ia unul de plastic.

Am mers la cumpărături și când am ieșit din magazin am văzut un loc înconjurat cu sârmă unde un domn vindea brazi. Am decis să mergem să vedem, de curiozitate, care e prețul.

Erau grămezi de brazi frumoși, însă într-un colț îndepărtat era unul singur, aruncat lângă gard, ca o chestie nefolositoare. Ființa aceea de jos, cât avusese rădăcină, inspirase dioxidul de carbon din atmosferă și eliminase oxigen, ca să respirăm noi încă o gură de aer! A făcut asta fără să ceară sau să aștepte ceva în schimb, fără “să fie prea bolnav să meargă la serviciu”, “prea prins cu probleme cotidiene”, “prea supărat să îi ardă de ceva”.

Acum era tratat ca un gunoi 🙁 . Partenerul meu, Geo, m-a întrebat dacă vreau să luăm brad. I-am zis că vreau să știu cât costă cel de lângă gard. L-a chemat pe vânzător și l-a întrebat. Acela a zis că are mulți brazi frumoși în față, bogați în crengi, etc., nu avem de ce să-l luăm pe cel de jos, că la transport și-a pierdut vârful și deci, își pierduse valoarea!

Un șiroi de lacrimi mi-a invadat obrajii și abia mai puteam respira. Îmi venea să mă înfig în gâtul lui, să-l strâng până își pierdea și el “vârful” și rămânea la fel de inutil ca bradul despre care vorbea.

Geo știa că nu aș fi plecat de acolo fără bradul acela, așa că i-a spus vânzătorului că-l luăm noi.

Ne-a privit ciudat dar s-a dat la o parte că să ne lase să trecem cu el.

Am plâns tot drumul de ciudă că sunt om, că trebuie să trăiesc într-o societate în care omul e mai presus de tot și toate, deși mai are mult de muncă până ajunge acea ființă evoluată care ar merita să calce acest pământ.

Au trecut ceva ani de atunci …

Am fost multă vreme adepta cuceririi “războaielor” prin țipăt și hărmălaie. Unele le-am câștigat, altele le-am pierdut. N-am stat să fac un procent, ca să știu dacă acest stil barbar dă rezultate de peste 50%, dar am învățat mult din ele. Am văzut că multe din războaie erau câștigate pentru că oponentul meu ceda … cu un zâmbet enigmatic pe chip.

Mi-am pus mereu întrebarea ce se ascundea în spatele acelui zâmbet. Ei bine, era zâmbetul înțeleptului, al celui care a câștigat războiul lăsându-mă să cred că am învins. Straniu, nu?

E simplu să răspundem la o lovitură cu una mai agresivă și mai dureroasă, însă care este rezultatul final al acestui război?  Cel care dă replica dură este Ego-ul nostru, nu omul din noi. Mă uit în jur și rar văd oameni care știu să ducă “războaie” curate.  Cel mai la îndemână e “noroiul” pe care l-am adunat, în timp, despre adversar. Ce se întamplă când arunci, literalmente, cu noroi într-un om? Nu cumva te murdărești și tu? Ca și noroiul propriu-zis, cel emoțional lasă urme și după “spălarea” spiritului. Tot ce facem este să colectăm pete, din ce în ce mai multe, fără să avem un mod sigur de curățare a lor, și ele merg cu noi peste tot, afectând fiecare relație pe care o avem sau încercăm să o construim.

Am avut de curând o discuție cu un prieten care avea probleme cu șeful lui. Mă întreba ce să facă. I-am zis să aleagă ce fel de războinic vrea să fie: unul slab care apelează la țipete, strigăte și injurii, sau unul puternic, capabil să aibă o atitudine demnă, care alege din arsenal cuvinte frumoase și înțelegere.

A zis, cu tristețe în glas, că sunt printre puținele persoane care i-au arătat că are posibilitatea de a alege.

Evident că de la povestea cu bradul am “crescut”, realizand că disprețul pe care îl aveam față de oameni nu mă va ajuta să-i fac mai buni, așa că am căutat altă cale.

Aceea a fost dragostea, acceptarea, îngăduința, compasiunea și disponibilitatea de a-i învăța că lucrurile se pot face și altfel … și … mi-a ieșit 🙂 .

Nu am cum să schimb toată planeta decât după ce o să fiu capabilă să mă clonez  😛 , însă până atunci o fac om cu om, zi de zi, clipă de clipă.

Nu pot să spun că-mi iese mereu, am grămezi de rateuri, dar nu renunț. Eu am skill-ul dar omul trebuie să facă restul, și, de cele mai multe ori nu este dispus, ori binele cu forța e echivalent cu încălcarea liberului arbitru.

Am început să dau sfaturi foarte rar și numai dacă mi se cer insistent. Încerc să plantez sămânța înțelegerii și bunăvoinței prin felul în care mă port cu cei din jur: e cel mai simplu mod prin care învață ființele care vor să evolueze.

Și cum ne aflăm în preajma sărbătorilor de Crăciun, vreau să vă doresc tuturor să fiți sănătoși, fericiți, iubiți și plini de bucurie!

Și, cum am un spiriduș care îmi tot șoptește în ureche, vă doresc și Happy Hogmanay!!!!