Nu privi niciodată pe cineva de sus, decât …

Un ursuleț mi-ai sugerat să scriu un articol despre mândrie (normal că te-am băgat la înaintare, Timo, doar nu era să mă mândresc eu cu ideea ta 🙂 ).

Am dat o raită interioară, apoi în jurul meu, ca să găsesc câteva exemple, altfel cum aș putea să intru în subiectul despre care scriu?

Nu mi-a plăcut niciodată să învăț cuvinte goale și fraze reci. Am avut în liceu un profesor de istorie, domnul Doru Dumitrescu, mare om, profesor pasionat. Nu l-am văzut niciodată să deschidă manualul ori să citească din el. Se așeza la catedră, ne spunea ce lecție urma să discutăm în acea zi și începea să ne povestească despre subiect, de parcă ne uitam la un film. Corela datele și întâmplările astfel încât, când ajungeam acasă, dacă citeam lecția o dată, îmi aminteam tot ce spusese. Era atât de ușor!

Dar să revenim la mândrie. Ce este ea? Păi aș putea să dau o definiție (de oriunde de pe net) dar aleg să fac ceea ce făcea domnul profesor, sau, mai bine, o să joc rolul chiar eu! 🙂

Mândria e o sabie cu două tăișuri.

Partea pozitivă apare într-un mod natural, când am avut o reușită, când am găsit o idee bună, când am ajutat pe cineva cu ceva ce n-ar fi putut face singur, când am atins un țel pe care mi l-am propus, când o persoană dragă mie a reușit în ceea ce și-a propus. Dacă mă scufund în sentimentul acela înălțător al momentului îmi crește încrederea în mine însămi, mă face pozitivă, mă face fericită, îmi hrănește sufletul și mă stimulează să fac lucruri mai bune, mai multe, mai deosebite, spre binele meu și al celor din jur. 

Partea negativă apare când ceva, în interiorul nostru, se simte lezat, neînțeles, neapreciat, ignorat, folosit, etc. de către o sursă externă. Poate să fie o situație reală, însă, de ce mai multe ori este doar în mintea noastră, pentru că nu comunicăm așa cum trebuie cu cei din jur. În acel moment mândria aceea minunată care ne dădea aripi, acum ne crește coarne.

Mândria … să-i zicem reactivă, că e ca un vulcan erupt. Îmi face tot comportamentul să se schimbe (față de toți cei din jur) și tot ce îmi doresc este să îi pedepsesc crunt pe vinovați. Apare o explozie a stimei de sine, la fel de intensă ca la mândria pozitivă, însă nu se bazează pe fapte reale. Altfel spus, sunt mândră doar pentru că eu cred că am dreptate iar tu nu. În realitate nu sunt mai deșteaptă, nici mai frumoasă, nici mai cultă, dar îți sunt superioară prin faptul că EU CRED asta și mi-e tare simplu, chiar mă bucur să te privesc de sus, de pe tronul meu înalt, acoperit cu perne moi! 🙂

Dacă încerci să-mi explici că greșesc, ai face bine să fugi din calea mea altfel voi arunca în tine cu fiecare literă care îmi iese pe gură! Dacă încerci să mă ignori, ha! Cine te crezi? Dacă încerci, cu blândețe, să mă sfătuiești sau să mă înveți ceva, ar fi bine să renunți! Nu te-ai prins încă? Eu le știu pe toate!

O altă formă a mândriei negative, de care m-am și lovit în câteva relații, a fost cea pasivă, care este asemenea unui vulcan latent. Comportamentul mi se schimbă față de toți cei din jur sau doar față de persoana vinovată și o voi ignora total cât timp doresc eu, pentru că asta mă face să mă simt în control. Poate fi o oră, jumate de zi sau chiar și o săptămană. Nu am să accept nici o formă de reconciliere; de fapt o să încep să sun pe toată lumea din agenda mea telefonică cu care o să râd și o să povestesc chestii interesante, în timp ce ești în preajma mea, că să auzi că mă pot distra și pot trăi foarte bine și fără tine. M-ai rănit, acum suferă și tu, să vedem dacă îți convine. Nu știi cu ce m-ai rănit? Nu contează, nici eu nu știu, dar n-am s-o recunosc vreodată!  

Mândria negativă nu dispare decât dacă devenim conștienți de comportamentul pe care ni-l impune trăirea ei și vrem să o transformăm în ceva pozitiv. Partea dificilă este că ne dă aceeași siguranță de sine, același impuls ca și cea pozitivă, și nu vedem nimic rău în asta.  

“Nu privi niciodată pe cineva de sus, decât în cazul în care îl ajuți să se ridice de jos.” Jesse Jackson     

Aș vrea să-i mulțumesc lui Zdeněk Macháček pentru poza articolului.

Inspiră, expiră, respiră!

Mă deschisesem către yoga, Reiki și orice altă artă care se ocupă cu tehnici de vindecare și mi-am dat seama că nu pot să meditez ca o persoană normală (OK, cine e normal? 😛 )

Cunosc mulți oameni dragi mie capabili să o facă dar eu, în momentul în care mă așez într-un loc și încerc să mă concentrez, gândurile mele umblă pe pereți și se calcă în picioare într-o fugă nebună pentru a-mi atrage atenția.

Făceam ce fusesem învățată, le acceptam că există, le mulțumeam că au venit și apoi le trimiteam la pădure, dar ele erau mai puternice.

Oliver, profesorul meu de Reiki, mi-a trimis numele unei aplicații, Insight Timer, în care există o multitudine de meditații, pentru orice nivel. Am instalat-o în mobil și am început să umblu prin ea, căutand ceva care să mi se potrivească.

Am ales meditația ghidată pentru că în loc să mă lupt cu propriile gânduri, aș putea doar să ascult și să fac ce mi se spune, de către o voce calmă și relaxantă. 

Am ales una de 30 de minute, ca să-mi dau timp să mă relaxez, și am auzit o voce suavă spunându-mi ce să fac. Când am terminat relaxarea fiecărui mușchiuleț din corp, vocea mi-a spus să îmi imaginez o grădină verde, mare, plină de viață. Am făcut-o. Era grădina bunicii, aflată în spatele casei, unde îmi petreceam timpul cățărată prin copaci, în căutarea gnomilor și spiridușelor din poveștile bunicului, vorbind cu ciorile, gătind – în teica animalelor – legumele din grădină sau citind, la umbra nucului, despre zeii Olimpului. Deci… eram fericită că am găsit grădina perfectă în care să meditez, în imaginația mea.

Vocea mi-a zis să-mi imaginez că soarele se îndrepta spre apus și razele sale îmi învăluiau spatele, îmbrăcându-mă într-o haină violetă de …. Stai așa! Ce ai zis? Trebuie să mă mut în partea cealaltă a grădinii? Eram atât de liniștită în partea unde soarele răsărea, nu apunea. Bine, fie, așteaptă-mă că mă duc.

M-am mutat (în mintea mea) în partea cealaltă a grădinii ca să pot vedea soarele apunând, conform regulilor acestei meditației 🙂 .

Vocea continuă, spunând că dacă privesc în față, am să zăresc niște scări și mă îndemnă să mă îndrept încet spre ele până le văd foarte clar. Hm, bine, dacă zici tu, merg. Am înaintat cât de încet am putut, am ajuns la marginea grădinii și când am văzut scările m-am întrebat ce căutau ele acolo, că ăla era gardul!

Vocea m-a îndrumat să cobor, încet, scările. Am încercat, dar faptul că în fața mea era gardul mă enerva la culme. Ce spunea vocea era că cineva a săpat niște scări care treceau, cumva, pe sub gardul bunicii!

Am continuat să cobor atentă, în întuneric, încercând să țin în balanță mirosurile pe care trebuia să le simt, păsările pe care trebuia să le aud cântând, și, o nouă provocare: scările duceau într-o altă gradină!  

Mintea mea a luat-o razna: adică există o altă grădină sub pământ, sub grădina bunicii? Bunica știe asta? Știam gospodăria aceea de sus în jos cu ochii închiși. Odată m-am strecurat în pod și era să mor de inimă când am descoperit sicriul bunicii, plin ochi cu un set de haine și încălțări (complet!), prosoape, batiste, vase și tacâmuri, toate noi, așteptând cu răbdare să fie folosite la înmormântarea ei (ea le cumpărase; femeie prevăzătoare, pregătită pentru orice vine 😀 ).  Oricum, dacă acea grădină fusese acolo, eu, cu siguranță, aș fi găsit-o.

Vocea continuă (netulburată de zgomotul gândurilor mele care duceau o bătălie în toată regula), să descrie a doua grădină ca fiind foarte luminoasă, plină de flori viu colorate, fluturi minunați și păsări cântătoare, și dacă nu jonglam deja cu destule informații, ia de aici și imaginează-ți și zgomotul fântânii din mijlocul grădinii! Ia stai oleacă, domnul meu! Să recapitulăm: avem de-a face cu un apus, o gradină subpământeană (deci întuneric beznă!) și, în ciuda acestor date, eu ar trebui să văd totul luminat ca ziua, să cred că fluturii și păsăroii au decis să facă noapte albă, unii cu dansul și ceilalți cu muzica? Pot să-mi imaginez o grămadă de chestii dar nu ceea ce contrazice logica și felul în care se învarte lumea aceasta. 

M-am ridicat în capul oaselor și am pus pauză, concluzionând că aveam senzația opusă celei pe care ar trebui să ți-o dea o meditație. Pentru că nu îmi place când sunt nervoasă, am sunat-o pe Lucy și i-am povestit această experiență exact cum am scris-o mai sus. Râsul ei mi-a alinat sufletul și pentru asta am considerat meditația reușită!

Fiecare învățăm diferit în și din viață, în funcție de percepția pe care o avem asupra lucrurilor. Pentru mine apa este esențială vieții când o consum. Pentru un pește – e singurul loc în care poate exista.            

Aventuri la Spa

În fiecare an de ziua mea mă aflu în altă țară, de asta îmi planific vacanțele în acea perioadă. Cum vreau să îmi ofer ceva deosebit, merg la spa. Nu că ar fi o extravaganță, ci că se presupune a fi relaxantă.

Am dat o șansă relaxării în Fuerteventura la spa-ul hotelului unde eram cazată.

Cum de ziua mea nu mai aveau locuri, că una din angajate era bolnavă, mi-au făcut programare 2 zile mai târziu, înainte de prânz.

Cu sufletul deschis, cu inima cântând și-n pas săltat m-am îndreptat spre spa-ul aflat la subsolul hotelului. Ceea ce achitasem deja suna așa: 30 de minute exfoliere, 30 de minute express facial și un ceai detox.

Am intrat, plină de speranță, în recepție. O domnișoară m-a salutat, m-a întrebat “Engleză sau germană?”, m-a invitat să iau loc și mi-a înmânat un formular spre completare (voia numele, mobilul, emailul, dar nicăieri nu mă întreba dacă sunt alergică la ceva).

Am completat și semnat. Aceeași domnișoară m-a introdus într-o cameră spațioasă dotată cu un pat, o chiuvetă cu o oglindă foarte lată și o cabină de duș.

M-a întrebat “Engleză sau germană” (da), mi-a spus în câteva cuvinte englezești, nelegate între ele, să mă lepăd de haine, mi-a oferit un chilot sigilat și mi-a arătat, așa cum ne arată însoțitorii de zbor cum să folosim vestele de salvare, patul pe care să mă așez cu un prosop pe mine.

M-am executat întocmai și am sărit în patul acoperit cu o bucată de plastic mare. Mi-a venit instant în minte că faza cu plasticul pe pat este specific criminalilor care vor să mențină “locul de muncă” curat. 🙂  

A revenit Elena, că acesta era numele domnișoarei, și m-a întrebat dacă … vorbesc engleză sau germană! I-am zis (iar) engleză. Cred că puteam să spun liniștită germană, că tot trei cuvinte știa.

Fără să mă avertizeze (luminos sau verbal 😛 ) ce vrea să facă, mi-a ridicat patul până am ajuns în poziția șezut, mi-a pus mâinile (mele) pe piept ca la un faraon (ca să țin prosopul) apoi mi-a aplicat ceva lipicios și rece pe spate, de mi s-a oprit respirația pentru câteva momente.

M-a împins la loc pe pat (brută mică!) și l-a coborât, mi-a acoperit capul și fața cu un prosop și mi-a uns tot corpul cu gelul acela rece, de simțeam că sunt pusă într-o cadă plină cu cuburi de gheață.

După aceea m-a împachetat, ca pe o mumie, în plasticul care acoperea patul, și m-a lăsat singură o vreme, fără să spună nimic, trântind ușa cu un “tranc!” puternic, de am sărit ca arsă. Am sărit iar când am auzit ușa deschizându-se ca și când cineva încerca să împingă un dulap greu prin cameră. Mă și gândeam: “Ăștia se mută și mă uită aici, înveșmântată de scandal”.  

Am început să mă gândesc la tehnica de relaxare de la Reiki și m-am liniștit puțin. Nu am apucat să o termin bine, că tresar iar. Ușa mă-tii!

A revenit și mi-a făcut în grabă o parte din treptele unui facial (poate asta însemna express! 😛 ) de parcă se temea că vine șefu` și o prinde servind un client în afara programului de lucru.

M-a lăsat din nou singură, anunțându-mă, de această dată, că pleacă, și am auzit iar ușa.

Am terminat relaxarea și am tresărit din nou la auzul ușii. Am auzit pentru o vreme dușul curgând.

Fără să spună nimic, mi-a tras prosoapele de pe mine ca un toreador care vrea să-l facă de rușine p`ăla micu`, pe taur adică, a ridicat patul scurt și la obiect în timp ce eu începusem să alunec la vale și am realizat că eram împăturită ca o clătită și nu-mi puteam folosi mâinile ca să-mi amortizez căderea. M-am oprit la timp cât să primesc niște papuci în picioare. Cum n-a zis nimic, am decis să-i ghicesc gândul (ajută și Wicca la ceva 🙂 ) și m-am poziționat în șezut, la marginea patului. Mi-a arătat dușul, cum arăți unui salbatic de ce e capabil focul, și a mimat să merg să îl folosesc.

Am mers încet, ca un bebeluș, prinsă în plasticul care se lipea și mai mult de mine cu fiecare pas făcut, și când am intrat în duș m-a ajutat să-l dezlipesc. Mi-a arătat prosopul cu care să mă șterg și dusă a fost.

Am pornit dușul (avea o singură manetă) care avea la ofertă numai apă rece și nu avea nici un simbol pe baterie ca să știu care e direcția spre caldă sau rece. Am așteptat, am mutat maneta în fel și chip și, când m-am prins unde era apa caldă, atunci am văzut că eram plină de nămol ca un drac.

Am încercat să fixez dușul cumva, că aveam nevoie de cel puțin două mâini să dau jos mâlul care se dovedea a fi foarte încăpățânat. Suportul era pus la înălțimea coșurilor de baschet. După câteva încercări eșuate în care n-am făcut decât să mă stropesc pe față și pe păr, am renunțat și m-am străduit să dau nămolul jos cu o mână. Mi-a luat mult timp, multă apă și multă concentrare să mă mențin în două picioare și când am ieșit victorioasă să mă șterg, m-am zărit în oglindă. Spatele mi-era plin de nămol, la fel și gambele. N-am mai avut nervi să intru în duș, m-am șters în grabă, mi-am aruncat hainele pe mine, am ieșit din cameră, i-am dat domnișoarei 5 euro (de ce? nu știu…) și am zburat la mine în cameră, fierbând ca un ibric pe foc (că tot sărise Elena peste ceaiul detox promis în reclamă).

Mă simțeam dezamăgită și nu știam pe cine să dau vina: pe școala la care învățase Elena sau pe hotelul care a angajat-o. Am urmat un modul de masaj, știu ce se întâmplă într-o ședință de acest fel și mă aștept mereu să primesc ceea ce m-a învățat Măruța mea, la Școala de Masaj Dragomir, însă nu toate maseuzele au fost la fel de norocoase ca mine. Din păcate nu ne putem face masaj singuri.

Altă dezamăgire a fost că una scria pe ceea ce am plătit și alta am primit. Exfoliere nu e sinonim cu împachetare!

Camera mea era fericită să mă vadă și eu pe ea. Am sărit în duș și mi-am spălat păcatele, nu, scuze, nămolul. M-a bufnit râsul când mi-am amintit că, în timp ce urcam spre cameră, era un domn în fața mea, pe care l-am depășit în fugă. Când am ajuns în fața lui, m-a întrebat dacă am avut un accident. Chestia cu spa-ul mă macina în continuare și nu am procesat ce a zis, așa că nu i-am răspuns. Abia acum mă prinsesem ce mă întrebase de fapt 😀 .       

Aventuri la poștă

Această întâmplare a avut loc tot prin 2015 (a fost un an încărcat 🙂 ). Găsisem pe olx.ro o persoană care vindea haine stil gotico-medievalo-renascentist (adică foarte potrivite mie 🙂 ) și acum așteptam, cu nerăbdare, coletul.

Ajung la Oficiul Poștal nr. 77 (o să intre în istorie!) care e mai aproape de noul sediu al companiei în care îmi desfășuram activitatea profesională și mă așez la coadă la mesagerie. Eram zen, muzica îmi gâdila auzul  și mă simțeam bine. Aveam trei persoane în față iar doamna din spatele ghișeului părea că se mișcă cu simț de responsabilitate, așa că m-am gândit că scap repede.

Am citit toate afișele de pe pereți (de cel puțin 10 ori), apoi mi-a atras atenția o monedă de 10 bani (pe care am și luat-o la plecare, cadou pentru Brownie 🙂 ) și am rămas cu ochii la ea, ca într-o meditație.

După 45 de minute ajung, în sfârșit, în fața ghișeului. Îi înmânez doamnei copia legalizată a buletinului meu și îi spun că am de ridicat un colet de la post-restant. Se uita la foaie și zice foarte importantă (ca și când misterele lumii curgeau printre buzele dumneaei):

– Asta e copia legalizată a buletinului.

– (Pe bune??? Oh, ce bine că mi-ați zis, că eu nu știam, de asta venisem la voi, ca să mă luminați!) Da, doamnă. Am pierdut buletinul dar am această copie legalizată pe care o folosesc până când îl primesc pe cel nou.

– Când l-ați pierdut?

– (Ce pana mea relevanță are? Vrei să pleci în căutarea lui?) Acum câteva luni, dar am neglijat să mă ocup de rezolvarea acestei probleme.

– Nu aveți alt act la dumneavoastră?

– Ba da, am legitimația de serviciu.

– Pașaport nu aveți? Nu putem accepta legitimația.

– (Adică legitimația mea de serviciu expiră când intru cu ea într-un oficiu poștal? Trebuie să le spun ăstora de la muncă să ia măsuri. Pașaportul are, ca și buletinul, poza și numele meu. Dacă ți-e teamă că am găsit o copie de buletin pe stradă, a cărei poză seamănă, întâmplător, cu mine, și am venit să ridic un colet de existența căruia n-ar fi trebuit să știu dacă nu-l așteptam, atunci vreau să știu, cu lux de amănunte, unde ai făcut dumneata școala de detectivi poștali!) Nu am pașaport.

În spatele meu, la rând, un domn se amestecă în vorbă încercând, probabil, să îi sară în ajutor doamnei de la ghișeu:

– Nu aveți nici carnet de conducere?

– (De ce? Ca să aibă, ca și pașaportul, doar poza și numele meu? Ce identificare se încearcă de fapt? Am venit să ridic vreo sumă mare de bani și vă temeți că nu-mi aparține? Poate fac trafic cu droguri sau arme de foc și vreți să mă prindeți în flagrant, în timp ce mă folosesc de acte false. Eu nu sunt Al Capone …, sunt mai bună decât el!) Nu am carnet de conducere.

– Îl plătiți ramburs?

– Nu, doamnă, am plătit deja prin transfer bancar. Am venit doar să-l ridic.

– Îmi pare rău, dar nu vi-l pot da (se consultase cu o altă detectivă din acel minunat oficiu poștal, care avea un nas format pe d`alde d`aștia ca mine, care umblă cu mișmașuri 🙂 ).

– În acest caz, cum aș putea să intru în posesia acestui colet?

– Păi spuneți persoanei care l-a trimis să meargă la oficiul poștal de unde l-a trimis și să declare că pachetul cu numărul X, de Y kg va fi ridicat de o altă persoană, la alegerea dumneavoastră, care să aibă și buletin.

– (OK, adică de ce să nu complicăm situația asta, că era deja prea simplă, și pentru trei cămăși de mâna a doua am putea să angrenăm două oficii poștale din două orașe diferite și doi oameni care nici măcar nu se cunosc, dar schimbă mărfuri frecvent, fără probleme, de mai bine de 6 luni. Trăiască și-nflorească Poșta Românească!) Este improbabil să se întâmple asta, deoarece expeditorul coletului locuiește în mediul rural și trebuie să facă un drum până la oficiul poștal din cel mai apropiat oraș care se află la 50 de km distanță, ceea ce nu mi se pare foarte corect, în condițiile în care e vorba de trei bluze.

– Păi eu vă țin pachetul aici o lună, deci până atunci puteți rezolva.

– (Adică mi-l țineți conform regulilor voastre care spun că începând cu a treia zi de depozitare orice pachet neridicat se taxează cu X lei/ zi. Practic eu vă plătesc pe voi să-mi țineți un colet pe care refuzați să mi-l dați! Nu știu exact dacă acest curs de afaceri se preda în vreo școală și cum s-ar putea numi, că eu sunt depășită de logica acestui oficiu poștal!) OK, am înțeles. Vă mulțumesc frumos!

– Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult!

– (Nu atât de rău pe cât îmi pare mie pentru creierul dumitale care dorește să îți părăsească craniul, dar nu găsește ieșirea. Sunt convinsă că o să pleci acasă cu lacrimile înnodate în barbă de grija mea). O zi bună vă doresc!

Am ieșit ca vântul, am sunat-o pe Nick și am interogat-o, doar a lucrat la poștă. Mi-a zis să mă întorc și să vorbesc cu diriginta. I-am spus că dacă dau la ghișeu de aceeași doamnă, plec cu o bucată de carne din ea și i-o dau lui Maiyun (prieten, care e doctor) spre analiză, să văd și eu cu ce se hrănește `mneaei de e atât de deșteaptă!

Am revenit la poștă a doua zi însoțită de pașaport, documentul care atesta cu certitudine că eu sunt … eu, și ghici ce? Am fost primită de aceeași doamnă. Nu știu dacă își amintise fața mea sau conversația insipidă avută cu o zi în urmă, cert e că m-a făcut extrem de fericită când mi-a întins prețiosul meu colet.

Ia cadoul … dă-mi chitanța!

Azi o să vă împărtășesc o tragicomedie care a avut loc prin 2015.

Locuiam în garsoniera Laurei (membră a Găștii Magice 😉 ), în buricul capitalei și-mi vedeam liniștită de viață. Vecinii ajunseseră să mă cunoască; cu unii chiar colaboram destul de bine, în folosul blocului care ne găzduia, în siguranță, locuințele.

Într-o dimineață de primăvară m-am trezit cu doamna F. la ușă. Era foarte emoționată. Avea o pungă de cadou în mână și cu o voce tremurândă și un zâmbet larg mi-a mărturisit că a venit să mă felicite pentru căsătorie și mi-a adus un cadou de nuntă.

M-am uitat la ea cu o privire tâmpă pentru că nu înțelegeam cum de ea a aflat că m-am căsătorit, iar eu, MIREASA, nu! Scena din fața mea părea că e din cu totul alt film (vorba lui Lucy).

După ce am făcut uz de toată amabilitatea și întrebările bine punctate că să înțeleg ce mă convinsese să mă căsătoresc, în universul dumneaei, am descoperit că, de fapt, informațiile le preluase prin utilizarea anticului obicei – trasul cu urechea – la o discuție auzită pe scara blocului, dintre vecini.

În sfârșit, mi-a urat casă de piatră și toate cele bune, i-am mulțumit frumos și i-am repetat că sunt sigură că e doar o coincidență de nume (da, mireasa purta numele meu și locuia cu noi în bloc).

A zis că a aflat de la socrul meu că m-am căsătorit cu fiul lui, preotul! I-am zis că prietenul meu are o barbă cu cioc, dar știu sigur că nu e preot (Sau este? Acum a băgat îndoiala în sufletul meu … 🙂 ).

“După lupte seculare”… (OK, discuția n-a durat 30 de ani, dar mi s-a părut o veșnicie) a înțeles că de fapt mă confundă și a zis că, dacă tot a venit la ușa mea, îmi dăruiește cadoul, că sunt prietena Laurei și că Laura îi e dragă. Și da, mi l-a lăsat mie, deși i-am spus să-l dăruiască miresei adevărate, când o să descopere cine e.

Cum observasem și din alte întâlniri fugitive cu ea că sănătatea ei mentală era un pic șubrezită, am păstrat cadoul (un storcător de fructe) exact așa cum mi l-a dat, doar l-am scos din punga de cadou și l-am pus în șifonier, până am uitat de el și de întâmplare.

După 6 luni …  mă pregăteam să plec la un seminar și aud că sună cineva la ușă. Am crezut că e Nick (altă membră a Găștii Magice 🙂 ), pentru că vorbisem cu ea mai devreme și a zis că trece să-mi lase niște haine să le duc la biserică sau să le dau cuiva care are nevoie.

Am deschis ușa zâmbind dar mi s-a șters zâmbetul instant de pe buze. Era doamna F.!!!

Avea o mină supărată și m-a luat direct, sărind peste “Bună ziua” și alte asemenea nimicuri cotidiene, cu o voce gravă, somându-mă să-i dau certificatul de garanție de la cadou, că are nevoie urgentă de el.

Am deschis șifonierul și i-am pus aparatul în brațe. Avea o hârtie în interior, dar cum nu-l desfăcusem, nu știam ce e. M-a interogat de ce nu l-am folosit. I-am spus, spășit, că nu prea le am cu fructele și nu am văzut rostul să-l desfac, să colecteze praf. Mă simțeam de-a dreptul vinovată în fața acestei forțe, care îmi citise pe chip, atât de repede, unul din “păcate” 😛 .

După ce a citit hârtia a decretat, plină de înțelepciune, că era un rețetar de sucuri, nu certificatul. I-am spus că altceva nu am. A reiterat că factura și certificatul erau în cutie. I-am zis că e posibil să fi aruncat cutia cu totul. Ea insista să o caut prin casă. Numai că nu m-a împins să intre să mă și supravegheze în timp ce-mi auto…percheziționam casa, aruncând, la un moment dat, un regret în eter: “Nici măcar nu-l meritai; tu nu ești prietena mea!”

I-am explicat timp de 15 de minute că nu am de unde să i le dau și i-am spus că e liberă să preia posesia cadoului, având în vedere că era intact (nu am vrut să fiu răutăcioasă și să spun că nici măcar nu aveam nevoie de el).

M-a privit de parcă eu venisem la ușa ei și încercam să îi vând o pereche de chiloți purtați; a refuzat ideea cu vehemență și a plecat strigându-mi în gura mare să îi pun factura și certificatul în cutia de scrisori imediat ce le găsesc, de preferat cât mai curând (doamne, ce ecou “minunat” are scara blocului!).

Acest dialog s-a întâmplat într-o viteză amețitoare, fără să-mi dea prea mult timp de reflecție sau reacție.

Abia după ce am închis ușa (și tensiunea mi-a revenit la normal) mi-am amintit că, de fapt, nu îmi dăduse aparatul în cutie, ci într-o pungă de cumpărături legată la gură, pusă, la rândul ei, într-o pungă de cadou. Deci nu aruncasem nici o cutie! De fapt nu aș fi avut motive să-l desigilez, știind că n-am să-l folosesc vreodată.

Au urmat câteva zile în care mi-am analizat serios opțiunile și am decis să scriu câteva rânduri, să le atașez “cadoului” și să le duc la ușa doamnei în cauză. Știind-o cum era, iute la mânie (probabil tulburare bipolară) și dorind să evit orice contact care i-ar putea cauza agitație (ei și mie), am apelat la ajutorul unui înger. Nu, nu din Rai, ci unul fără aripi, uman. Mult mai accesibil, da. 😉

Domnul V. era omul de bază al blocului. Se ocupa în principal cu curățenia, dar era foarte săritor și ajuta pe toată lumea cu ce putea. Ne câștigasem reciproc respectul de-a lungul vremii, îl ajutasem în câteva rânduri și asta m-a făcut să-mi iau inima în dinți și să îl rog pe el să ducă punga la ușa doamnei F. Părea temător când a aflat doleanța mea, dar nu m-a refuzat.

Astfel, trei luni mai târziu, am încheiat această “afacere” când domnul V. a livrat la ușa doamnei cadoul însoțit de o scrisorică cu acest conținut:

“Dragă doamnă F.,

Având în vedere că ați afirmat că nu meritam acest cadou (pe care l-ați adus personal la ușa mea, dintr-o eroare) vi-l returnez așa cum mi l-ați dăruit, adica fără cutie. 

Îmi pare rău pentru părerea pe care o aveți despre mine și, ca să vă ajut în această direcție, o să vă rog să nu mă mai contactați vreodată, în nici un fel, pentru că nu merit să fac parte dintre cunoștințele dumneavoastră.

Vă doresc o zi frumoasă!

Jo”

Nu ne-am reîntâlnit, nici măcar întâmplător. Un an mai târziu am părăsit țara, deci șansele unei întâlniri de … gradul 3 au scăzut la 0 😀 .